Iubesc prima zăpadă din an, chiar dacă mă satur de ea trei
săptămâni mai târziu. Intotdeauna îmi doresc o zăpadă ca în filme şi nu
contează cât de mult ajung să urăsc să conduc prin zăpada gri din oraş, prima
zăpadă este mereu magică. Dar îmbătrâneşte şi tot ce îmi doresc este ca frigul
să înceteze să îmi stranguleze simţurile.
Imi place că sfârşitul lui decembrie
înseamnă un nou început. Chiar dacă avem aceleaşi locuri de muncă, aceeaşi
adresă, aceleaşi relaţii, aceleaşi probleme, putem şterge tot ce s-a întâmplat
în anul anterior şi să sperăm. Avem şansa de a uita toate lucrurile care nu
s-au întâmplat aşa cum am vrut. Le putem alunga din viaţa noastră, la fel ca
zăpada gri şi să ne uităm cum sunt acoperite de o pătură pufoasă de zăpadă albă.
Imi place trecerea anotimpurilor. Intr-un fel, decembrie este furtuna dinaintea
calmului. Există mereu tentaţia de a te arunca în decembrie pentru că ar putea
fi ultima lună din ce ai numi un an de iad, dar, cel puţin, poţi să apreciezi
culminarea finală a harababurii.
Si mai îmi
place decembrie pentru că iarna îşi foloseşte toate nuanţele de albastru. O
nuanţă pentru apă, una pentru gheaţă, iar alta pentru umbrele care se aştern pe
zăpadă. Cerul senin sau înnorat foloseşte două nuanţe de albastru, diferite dar
colorate. Dar e albastru la fel ca marea mânioasă sau calmă, aprigă sau
duioasă. Decembrie e luna lui “de ce nu”… mai bine, mai frumos, mai curat, mai
înţelept, mai înţelegător, mai iertător, mai blând, mai bun.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu