După
cum am afirmat în mai multe rânduri, îmi repugnă tot ce ţine de politică. Nu am
avut niciodată simpatii politice, nu mi s-a părut că cei care au candidat
vreodată la preşedinţia acestei ţări au avut sau au nişte calităţi deosebite,
am votat de fiecare dată pentru că am considerat că este un drept şi o
obligaţie în calitate de cetăţean al acestei ţări şi da, am prieteni
politicieni de toate culorile, dar acest lucru a însemnat atât de puţin în
alegerile mele, încât.... Dar declaraţia preşedintelui Iohannis din această
săptămână în chestiunea modificării Constituţiei privind redefinirea
"familiei" - "trebuie să revenim la ce se numeşte toleranţă
şi acceptarea celuilalt"-, subliniind că e greşit să mergem pe calea
"fanatismului religios" şi că ‘”[s]unt adeptul toleranţei, încrederii
şi deschiderii spre celălalt" m-a făcut să îl privesc cu alţi ochi şi să
îl admir… Pentru curaj, pentru asumare, pentru deschidere, pentru toleranţă,
pentru acceptare.
Ieri
“Coaliția pentru Familie, susținută de toate Cultele Creștine din România” (sîc) ne
invita la o adunare publică în Piața Unirii din Oradea, pentru a cere
modificarea articolului 48 din Constituția României, în sensul definirii
familiei astfel: 'Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un
bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea
părinților de a asigura creșterea, educația şi instruirea copiilor.' Bineînţeles
că cei mai aproape de Dumnezeu decât noi, cei care îşi arogă acest drept de viaţă şi de
moarte asupra unor copii (vezi Familia Bodnariu) au fost prezenţi, manifestând
cu patos împotriva acestui lucru şi cu precădere, împotriva homosexualilor. Pentru
că acest cuvânt ne face să tremurăm, să ne fie frică, să scuipăm de trei ori în
sân, să şoptim înfriguraţi pe la colţuri şi să dovedim cu orice preţ că suntem
mai heterosexuali decât norma. Ei… nu mai spuneţi! Chiar aşa? Voi, aceşti
cavaleri contemporani, înarmaţi cu microfoane-săbii care incită la ură, voi
care sunteţi atât de porniţi împotriva acceptării celuilalt, împotriva acestor “diferiţi”,
voi slujitori şi protectori ai familiei “bine definite şi închegate”, puteţi să
îmi răspundeţi la nişte întrebări?
1. Unde
sunteţi când femeile abuzate, bătute şi târâte pe jos de soţii lor, în virtutea
egalitaţii de care vorbiţi, voi, aceşti creştini pioşi şi mai aproape de
statutul de sfinţi decât noi, apar la uşa voastră iar voi staţi cu braţele în sân, lăsând pe alţii, mai deschişi, mai doritori să
panseze o rană sau un suflet, să le aline şi să le deschidă ochii?
2. Unde
sunteţi când un băieţel vine la şcoală şi povesteşte că tatăl lui, ditamai doctorul
respectat în urbe, cu mii de pacienţi, o bate şi o trage de păr pe mămica lui
care îl are pe frăţiroul lui în burtică? Dar ce familie frumoasă avem noi aici,
întemeiată din nou în virtutea egalităţii între parteneri!
3. Unde
sunteţi când o fetiţă povesteşte cum tatăl ei, poliţist de meserie, face
instrucţie acasă cu ea, fratele ei mai mic şi mama lor! Desigur… o familie care
asigură “instrucţia” şi instruirea copiilor.
4.
Unde sunteţi când mii
de copii sunt abuzaţi, iar voi defilaţi
cu familia Bodnariu? Nu voi comenta aspecte legate de această familie, după ce au fost puşi sub
acuzare pentru violenţe împotriva minorilor, ci voi spune doar că mi se pare o
sfidare revoltătoare a tot ceea ce înseamnă iubire, familie, dăruire.
5. Afirmaţi că familia
se întemeiază “pe dreptul şi îndatorirea părinților de
a asigura creșterea, educația şi instruirea copiilor”, dar unde este cuvântul “iubire”
în această definiţie? Probabil se subînţelege, având în vedere că toate
abuzurile la care închideţi ochii au loc sub egida iubirii înţelese diferit de
fiecare.
Susţin conceptul de familie, dar eu cred într-o familie
plină de IUBIRE, ÎNŢELEGERE, RESPECT ŞI EGALITATE înţeleasă cum trebuie. Pentru
mine, familia înseamnă mult mai mult decât doi troglodiţi homofobi care au
decis să se ia, trântesc copii pe care îi educă în acelaşi spirit şi incită la
ură şi violenţă. Am prietene care sunt
mămici singure, iar eu le admir enorm pentru curajul de a fi adus pe lume un
copil, ele păcătoasele, stigmatele societăţii care, în ochii prea cuvioşilor
sunt nişte stricate. Femei care au fost părăsite de ei pe neaşteptate sau ei nu au vrut să îşi asume
responsabilitatea creşterii unui copil, dând bir cu fugiţii în numele unei
masculinităţi şi virilităţi de Ev Mediu întunecat, asumate până la capăt. Am prieteni tătici singuri, perfecţi în rolul de tată,
iubitori şi minunaţi, dăruiţi, înţelegători şi generoşi, părăsiţi de ele, prea zâmbăreţele. Aceşti bărbaţi care au rămas să schimbe scutece, să îşi
adoarmă copiii şi să le citească poveşti, să îi aline şi să îi iubească singuri
pentru că mămicile au plecat spre alte zări, mai roz, mai aurite. Am
prieteni cu preferinţe sexuale diferite de ale mele, dar acest lucru nu mă
împiedică să îi accept, să îi înţeleg, să nu îi judec şi să nu iau decizii în
locul lor, considerând că, dacă nu sunt ca mine, sunt proşti şi nu înţeleg. Dimpotrivă,
unii dintre ei dau dovadă de atât de multă înţelegere a scăpărilor, greşelilor
şi răutăţilor mele, încât mi se face ruşine.
Şi da! Eu cred în Dumnezeu! Un Dumnezeu al meu, blând şi
înţelegător, un Dumnezeu bun şi aproape de mine, un Dumnezeu pe care eu îl
iubesc în felul meu, absolut personal şi netrâmbiţat pe toate gardurile într-o
zi de duminică, într-o biserică disperată după audienţă, cu difuzoare şi popi
îmbrăcaţi în straie poleite cu aur. Pentru că, la urma urmei, toţi suntem doar nişte muritori
nevolnici, nişte frunze în vânt.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu