Poveste...

A fost odată, demult, o fată bună şi iertătoare. Tărâmul ei era magic şi colorat. Dar pe măsură ce a trecut timpul, fata cea bună a obosit să tot ierte, iar tărâmul ei s-a transformat într-o pădure deasă şi întunecoasă. Iar ea s-a hotărât să închidă porţile tărâmului. Să alunge elfii cei răi şi urâţi pentru că elfii au rănit­-o, au judecat-o, i-au pus întrebări stânjenitoare, au jignit-o, au minţit-o şi s-au folosit de puterile ei magice. Ea a sperat că bunătatea şi înţelegerea ei vor transforma elfii în nişte piticei drăguţi. Dar nu a fost aşa. Elfii au devenit şi mai hapsâni şi cruzi, dureros de cruzi, nişte caricaturi groteşti ale propriilor fiinţe. 

Elfii au crezut că ea este o naivă, dar fata cea bună nu era o prostuţă şi a înţeles că fericirea ei însemna să îi alunge pe elfii cei răi şi să păstreze lângă ea doar ursitoarele cele bune. In braţele lor putea plânge până se sufoca, iar alinarea şi duioşia lor a însemnat o viaţă nouă, ca un fluturaş colorat care îşi putea deschide aripile din nou. Nu vorbele dulcege şi linguşitoare ale elfilor, ci cuvintele şoptite şi mângâietoare ale ursitoarelor. Nu privirile alunecoase şi neiertătoare ale elfilor, ci ochii sinceri şi frumoşi ai ursitoarelor. In braţele lor, fata cea bună şi colorată a simţit iubirea aceea necondiţionată, iubirea aceea pe care a căutat-o toată viaţa. Iar fata ştie că ursitoarele cele bune vor fi cu ea toată viaţa, că vor simţi ce simte şi ea, că o vor înţelege, că o vor mângâia, că o vor iubi. Aşa cum doar ele iubesc, ursitoarele ei dragi.

M.