Tot ce îmi doresc acum este să dorm. Ca Audrey
Hepburn în “Breakfast at Tiffany’s”. Neîntoarsă, să nu simt nici mâţa care se plimbă
pe spate, iar dimineaţa să arăt ca o păpădie proaspătă. Ihîmmm…Mira, tu visează
în continuare, cu ochii deschişi! Pentru că oricum nu poţi să îi închizi.
Beneficiile somnului: îmbunătăţeşte memoria, elimină
substanţele chimice nedorite din creier, reduce riscurile de a dezvolta o
depresie, creşte performanţa atletică, îmbunătăţeşte imunitatea. Dar eu nu am
parte de niciuna dintre aceste minuni pentru că mă legăn în zona în care se construieşte
o parcare, se schimbă linii de tramvai, iar peste drum se află fantasticul, minunatul,
deliciosul, odiosul McNeil Gyros NonStop. Si aşa am ajuns să achiziţionez una pereche
dopuri de urechi. Din cauza unor maşinuţe super şmechere, dotate cu nişte
discuri rotative care se “jucau” în timpul nopţii pe acoperişul parcării. Sigur
există un termen tehnic pentru activitatea lor. Sigur există o explicaţie
logică pentru ceea ce făceau. Dar pe mine mă lasă rece toate astea pentru că gradul
meu de iritabilitate, cearcănele şi dintii încleştaţi au atins nişte cote alarmante
din cauza zgomotului/rârâitului continuu pe care îl scot. Rrrrrrrrrrrrrrr. Iar acum
sapă un tunel, folosind nişte echipamente care scot sunete asemănătoare unui
fierăstrău cu dinţi ruginiţi. Ruginită voi fi şi eu la sfârşitul lucrărilor
când va trebui să folosesc serviciile instituţiei de peste drum, când cineva
îmbrăcat în alb, verde sau mov se va mira că singurele sunete pe care le pot
articula seamănă prea mult cu trosc şi zbang. Sau voi putea doar rârâi,
creierul meu fiind infectat de toate chimicalele nedorite şi nemaiavând pic de
vlagă, nu voi putea face alte gesturi decât să mă dau cu capul de masă. Noroc
cu dopurile. In prima noapte a fost ciudat pentru că îmi auzeam respiraţia.
Deşi era respiraţia mea, auzeam ceva şi nu era ok. In a doua noapte m-am
obişnuit, iar dimineaţa, faţa mea radia de fericire. Dar într-o dimineaţă nu am
auzit alarma (era “Moon River” din filmul menţionat mai sus…acum e Simfonia a 5-a
a lui Beethoven) şi uite aşa mi-am onorat din nou statutul de întârziată. La
dentist. Cu toate că nu a fost un moment prea bun să merg la dentist ca să
adaug alte zgomote magice creierului meu istovit. Am folosit cuvântul “istovit”.
Viitorul nu se arată roz. Nici măcar un pic. Iar colac peste pupăză, dentista mă
întreabă dacă sunt obosită. Nu. Nu sunt obosită. Sunt într-o formă de zile
mari. Aş putea merge direct la Rio la cea mai grea probă. Si aş lua aurul!
Dar ieri noapte, dopurile au eşuat. Am fost trezită
brusc, aşa ca în filmele cu tembeli, de nişte sunete de nuntă a la ţzigani,
lălăituri şi schelălăituri. Ale unor mâncători de gyros non stop. Au parcat
ditamai maşinoaia cu numere de Franţa în faţa localului, şi-au trântit
mâncăroaca pe capota maşinii şi unul dintre ei a produs un acordeon cu care
mi-a încântat urechile timp de o oră. O
ORĂ! Pentru că gyrosul, ceapa şi cartofii prăjiţi nu alunecau fără acompaniament
de acordeon în maţele înfometate ale posesorilor de tărăboanţă de Franţa. Daca
dopurile mele s-ar fi putut transforma în niste gloanţe oarbe… De parcă eram
într-un film de-al lui Kusturica la o
nuntă pe un pod, cu niste nuntaşi burtoşi dornici să mă kilărească. Pe
mine şi somnul meu. Si dă-i şi mestecă, şi molfăie, şi cântă. De dor şi jale de
ţara cea primitoare. Ca la mama acasă!
Si uite aşa, a mai trecut o noapte de vis, cu cinci
perne pe cap, folosind expresii de care mama nu ar fi mândră (nici eu, de
altfel), aşteptând “înfrigurată” dimineaţa să mă speriu de faţa din oglindă.
Adică de mine. Pentru că nu mă recunosc. Aşa că, nu e de mirare că sunt pe altă
planetă, mă uit în gol, zâmbesc tâmp şi nu gândesc limpede.
Vă salut silenţios.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu