Habar nu am. Cred ca e “a bore”. Nu gasesc cuvantul
in limba romana care sa exprime greutatea sau plictisul unei astfel de
existente.
Mi-a soptit un amic deunazi ca ce scriu (sau
impotriva a ce ma revolt) eu e o chestie de bun simt si ca e, asa, superfluu. Si
ca lumea nu ma va place. Si ca nu prea sunt “politically correct”. Poate. Ai
vrea sa scriu despre fundatii cand eu nu sunt arhitect sau inginer constructor?
Ai vrea sa scriu despre luna si stele cand pentru mine luna este o minge mare,
colorata pe care o vad de la fereastra
dormitorului si nu o planeta in care au infipt (poate) americanii un steag? Ai
vrea sa scriu despre stiinta si formule cand pentru mine matematica inca este
acesta mare necunoscuta si pe care am invatat-o doar pentru ca imi placea
Domnul Schwab, proful din gimnaziu? Ai vrea sa scriu vorbe de duh cand eu inca
invat in fiecare zi? Eu am ales sa scriu despre lucruri “banale” care, la urma
urmei, parerea mea, formeaza acest compus complex care se numeste VIATA. Si
poate ca nu ma place toata lumea. Dar trebuie sa ma placa? Nu. Pentru ca eu
sunt CAPITANUL corabiei VIATA MEA si eu hotarasc cine urca la bord sau nu si nu
voi permite niciodata niciunui matelot sa imi spuna ce sa fac. Matelotul sa isi
vada de panzele lui si sa le struneasca incotro si cat de tare bate vantul. Ca
e la moda. Dumnezeu ne-a facut dupa chipul
si asemanarea Sa, dar acest mare arhitect a avut grija sa strecoare in fiecare acel
element unic. Si multi uita ca sunt UNICI. Si tocmai de aceea ar trebui, voi,
oameni, sa va aduceti aminte in fiecare clipa de puterea pe care o detineti.
Puterea pe care nu o poate fura nimeni. Dar ajungem sa ne complacem in
balacareala, plictisul si pupiceala zilnica doar ca sa dam bine pe langa cine
trebuie si sa fim “politically correct”. Nu ne revoltam, ci inghitim in sec. Nu
strigam, ci soptim pe la colturi. Nu spunem verde in fata ce credem, ci barfim
pe la spate. Nu avem pareri proprii pentru ca s-ar putea sa suparam alesul. Nu
luptam pentru o cauza pentru ca s-ar putea sa nu fie cauza majoritatii. Nu comentam pe Facebook, ci in mesaje private
pentru ca trebuie sa facem figura frumoasa oriunde si oricand. Folosim "te iubesc" si nu simtim nimic. Si ne tot pupam. Si tot asa. Astfel
stand lucrurile, eu aleg sa fiu “politically incorrect.”
Iar in ceea ce priveste “placutul”, nu imi doresc sa
fiu placuta de toti. Si placutul acesta excesiv este, in cele din urma, relativ.
Chiar ne place toata lumea? Chiar? Nu cred. Oricum, nu a trebuit niciodata sa atrag atentia niciunui
purtator de nadragi ca sunt in fata lui si sa se uite la mine si nu in alta
parte. Poate sunt pretioasa si inabordabila, dar decat sa fiu inconjurata de
hoarde de “prieteni”, prefer sa am doar cativa. Dar acei prieteni reprezinta
TOTUL. Si ei stiu lucrul acesta. Pentru ca (si acum voi avea un acces cumplit
de lipsa de modestie) eu sunt extrem de loiala si voi face totul pentru ei. Asa
ca iubirea lor imi ajunge. Si imi ajunge si iubirea catorva suflete mici, mici
pentru care nu sunt decat Mira. Si ei sunt sinceri. Si familia mea. Si Tequilla.
Si acum va voi saluta a la italiana, “ciau”. Am
aflat ca se poarta de la expeditorul unui mail care a vrut, probabil , sa fie
un “macho latin”.
Ciao.
M.
P.S. Pentru a nu crea confuzii, Tequilla este
catelul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu