Ei bine, am trait-o si pe
asta. Am racit. Si mi-am pierdut vocea. La propriu. Si cred ca este una dintre
cele mai interesante experiente din viata mea. Si socante. Pentru ca eu, in
general, sunt o galagioasa, strig, ma agit, vociferez, ma cert, si cand ma cert
vreau sa am cu cine sa ma cert, tip si asa mai departe. Si acum sunt…muta. Dar
e bine. Pentru ca am realizat ca pot sa ma exprim si fara sa vorbesc, fara sa
ma agit prea mult. Pentru ca mi-am dat seama ce placuta e tacerea. Sunt doar eu
si gandurile mele. Doar eu si tacerea mea. Si mi-am dat seama cat de pretioasa
e. Si cat de pretioasa ar fi fost in anumite momente cand am vorbit si nu
trebuia, cand am ripostat si nu trebuia, cand am tipat si nu trebuia, cand m-am
certat si nu trebuia, cand am spus lucruri pe care nu trebuia sa le spun.
Bineinteles, ca pot sa exprim lucruri si acum, o fac chiar in acest moment, dar
cand rostesti cuvintele, cand mimica ta exprima totul, e altceva. Fata ta,
ochii tai, gura ta sunt acesti dusmani nemilosi, tradatori ai adevaratelor tale
trairi.
Dar mi-am dat seama si de
altceva. Ca sunt atat de putini oameni care spun totul in cuvinte putine si
prea multi care nu spun nimic, doar vorbe goale intr-o avalansa de idei lipsite
de consistenta. Si am invatat sa imi ascult tacerea. Si acum stiu cu
certitudine cat de libera sunt pentru ca pot sa gandesc, pentru ca tacerea mea, de fapt,
vorbeste.
Un gand tacut.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu