Dragobete...

 "...

Te iubesc cum se iubesc unele lucruri întunecate, în secret, între umbră și suflet. 

Te iubesc precum floarea care nu înflorește dar care poartă în ea ascunsă, lumina acelor flori și, datorită iubirii tale viețuiește întunecat, în corpul meu, parfumul dens care s-a ridicat din pământ te iubesc fără să ştiu cum, nici când, nici de unde te iubesc în mod direct, fără probleme sau orgoliu, asta pentru că nu știu să iubesc altfel decât în felul acesta în care dacă nu sunt nici nu ești, atât de aproape încât mâna ta pe pieptul meu e mâna mea, atât de aproape încât ochii tăi se închid o dată cu visul meu."

Pablo Neruda  

A trecut exact un an…

Acum un an, 14 februarie 2020, eram în Pompei, Italia. Era sfârşitul unei vacanţe de două săptămâni. În acea seară urma să iau avionul spre Budapesta. Habar nu aveam atunci că avea să fie ultima ieşire din ţară. Aflasem déjà ce se întâmplase în China. Auzisem la televizor că existau câteva cazuri în Italia, dar oamenii erau relaxaţi. Eu eram relaxată. Eram convinsă că va fi doar o gripă banală. Doar în momentul în care am ajuns în aeroport, am început să mă agit. Poliţia era peste tot şi a trebuit să port masca. Pentru prima dată. Atunci m-a străfulgerat gândul că poate nu era o gripă banală. Si aşa a început tot.

Azi, 14 februarie 2021, sunt acasă, în Oradea. A trecut exact un an… Nu voi vizita nimic şi nu voi lua niciun avion. Nu mă agită nimic, poate doar faptul că urmează să primesc un vaccin. Speranţă, îndoială, optimism, frică, pro, contra. Este singura decizie importantă din ultimul an. Dar ce ciudat…în mod paradoxal nu îmi pare rău că nu a trebuit să iau decizii importante.

Azi, după exact un an în care mi-am dat seama că oamenii ţin la vieţile lor mai mult ca la orice ceea ce e aproape amuzant când mă gândesc la câte lucruri frumoase sunt în lume, vă ofer  această garoafă îmbrăcată în rochiţa ei dantelată, senzuală, roşie şi sfioasă, uimitoare, cu păr ondulat, cu ochi mari și naivi, cu buze de culoarea rozului cupidon, ușor despărțite de confuzia și suferința ultimului an. Să vă aducă zâmbete şi bujori în obrăjori în această zi a anului 2021!

Sursa: arhiva personala

V-am pupat!

 

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Sunetul liniştii…

Nu sunt originală în acest moment. Titlul acestei postări este, de fapt, traducerea titlului unui cântec – "The Sound of Silence" al celor doi Simon & Garfunkel. A fost lansat în 1966 cu mult înainte să mă fi născut. L-am auzit prima dată…ţin minte exact momentul. Eram în maşină, traversam Sinaia împreună cu părinţii şi sora mea în obişnuita vizită anuală la bunicii din partea mamei. Eram mică, îmi era rău dar nu spuneam, de obicei, nimic, niciodată pentru că sora mea vomita aproape la fiecare curbă. Era de ajuns. Alia, eram atât de mici…mai ţii minte?

Era linişte. Părinţii vorbeau încet să nu ne trezească. Mă prefăceam că dorm. Era ceva atât de liniştitor în sunetul vocilor lor, acel ceva pe care nimeni nu îl putea şi nu îl va putea reda vreodată. Doar ei: mama şi tata. Şi l-am auzit. La radioul din maşină. Sonorul era destul de încet, dar l-am auzit atât de clar iar acel moment a îngheţat în timp. Nu existau telefoane mobile, nu exista internet. Habar nu aveam cine cânta. Dar mi-a rămas în minte multă vreme.

Azi, în timp ce alergam, m-am trezit fredonând cântecul. Era atât de linişte în jurul meu. Casele adormite din jurul parcului nu făcuseră ochi încă. Erau doar două persoane care aproape că au devenit companionii mei de alergare. Un el cu un labrador alb, bâtrânel, dar atât de frumos. Şi o ea cu un pudel alb îmbrăcat în roşu.

Şi dintr-odată m-a izbit tăcerea din  jurul meu. Ca şi cum ultimul reziduu de linişte urma să fie distrus. Ca si cum s-ar fi dat un ordin pentru un census pentru rămăşiţele de linişte din fiecare om şi fiecare casă, pentru ca acea rămăşiţă să fie exterminată, ca un inamic. 

 Sursa: arhiva personala

Totul era atât de acut, atât de palpabil. Pentru un moment nu am mai auzit oraşul.

Acest oraş, un mare rezervor de zgomot. Zgomotul este fabricat în oraş, la fel cum sunt fabricate tot felul de lucruri. Oraşul este un loc în care zgomotul este păstrat, complet detaşat de de obiectul din care a venit. Pluţeşte deasupra oraşului şi se prăbuşeşte peste oameni şi lucruri. Acest oraş mare este o fortăreată împotriva liniştii. Liniştea nu mai există ca o lume, ci doar fragmente de linişte, un fel de rămăşiţe ale lumii. Iar nouă ne este frică de rămăşiţe, prin urmare ne este frică de linişte.

Liniştea nu mai este luată de bună. Când o întâlnim, rar, într-o persoană, pare un exponat din muzeu sau o fantomă.   

Este adevărat că tăcerea, ca lume proprie, a fost distrusă; sunetul a ocupat totul; pământul pare că-i aparține. Nu există o unitate mondială a spiritului sau a religiei sau a politicii. Dar există o unitate mondială a zgomotului. În el, toți oamenii și toate lucrurile sunt legate unul de altul. Dar, astăzi, mi-am dat seama că liniștea zorilor și căderea furtivă a nopții vor rămâne pentru totdeauna aici. Tăcerea acestor lucruri nu a fost niciodată mai perfectă decât acum. Deşi nu pot să spun „mai perfect”, o voi spune: niciodată nu a fost mai frumos. Iar puterea liniştii îmi aduce cel mai răzleţ gând: nimeni nu ne dă linişte, nimeni nu o ia de la noi. Ne-o dăm noi înşine şi o avem numai pentru noi.

Ca şi magdalena lui Proust, sunetul liniştii îmi aduce aminte şi acum de clipa aceea magică, din vara aceea, traversând Sinaia, în drum spre bunici.

M.

 

2020...2021

Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, este posibil să nu doriți să revizuiți evenimentele dureroase din 2020, acum când anul îşi ia rămas bun. De înţeles. Pandemia a lăsat o amprentă de neșters în fiecare aspect al vieții noastre. Am pierdut oameni dragi, prieteni. A modificat modul în care trăim, ne distrăm, cumpărăm și lucrăm. Băncile de alimente, autoizolarea, acoperirea feței, distanţarea socială și riscurile la care am fost supuşi au devenit parte din noul normal. Lucrul la distanță și oboseala orelor petrecute pe Zoom au devenit parte a vocabularului zilnic.

Dar, eu cred că oricât de dificil și provocator a fost anul acesta, avem întotdeauna puterea de a ne schimba, de a evolua și de a ne transforma. Există multe lucruri pe care 2020 ne-a învățat despre noi înșine, relațiile noastre, pasiunile și valorile noastre. Anul trecut, în decembrie 2019, când mi-am scris dorinţele pentru 2020, nu am avut doar speranță pentru un an nou, ci un deceniu nou, pentru mai multe amintiri, mai multe aventuri, mai multe călătorii! Cu toate acestea, 2020 avea alte planuri. Dar... din vremuri dificile vin lecții dure.

Mi-am dat seama că nu trebuie să îţi trăieşti viața așteptând momentul potrivit. Momentul potrivit pentru a schimba locul de muncă, a cumpăra acea casă sau a începe un nou hobby. Fă saltul, nu aştepta să treacă viața. Anul 2020 ne-a învățat că viața este scurtă. Pentru noi, acest lucru înseamnă să visăm astăzi și să facem saltul cu prima ocazie.

Sursa: arhiva personala

Este nevoie de întuneric pentru a exista lumină, așa că, fiind totul închis, anulat și luat de la noi, acest lucru  a răsplătit bucuria momentelor mici și fericite. Felul în care soarele strălucește prin frunzișul toamnei. Un moment liniștit de răgaz pentru a bea o cafea în faţa unei fereastre însorite. Să muşti dintr-un croissant proaspăt de la brutăria din colţ. Nu ne-am gândit prea mult la aceste lucruri în 2019, dar în 2020 au devenit momentele noastre de adevărată fericire. Și în 2021, imaginează-ți cât de incredibilă este emoția călătoriei, experimentării unei noi culturi, întâlnirii cu oameni noi și bifării experiențelor din lista ta, atunci când vom putea călători din nou.

A visa este diferit de a face și a spune ceva frumos este diferit de a arăta și de a fi acolo pentru persoanele la care țineţi sau pentru comunitatea voastră. Poate fi amuzant cât timpurile grele ne arată adevărul despre viață și despre oamenii din jurul nostru. Poate că apelurile video pe Zoom au fost o șansă de a ne reconecta cu prietenii din cealaltă parte a lumii sau poate am realizat că oamenii cu care am petrecut cel mai mult timp nu au adăugat nimic și nu ne-au inspirat.

Anul 2020 ne-a învățat că viața nu așteaptă pe nimeni, așa că de ce să pierdem ore preţioase făcând ceva de care nu suntem pasionaţi? Ar trebui să facem lucrurile care aprind un foc în inima noastră.

Anul acesta ne-a arătat cât timp putem avea. De aceea...inspiraţi ...expiraţi. A fi constrâns să trăieşti într-un spaţiu închis timp de săptămâni sau luni la un moment dat a necesitat creativitate și a relansat câteva hobby-uri vechi pentru a rămâne distrați. A apărut bula aglomerată a culturii și am fost răsplătiți cu ocazia de a ne crea spațiu și de a găsi o liniște rar oferită în viața modernă.

Nu există un timp mai bun ca acum să fim noi înşine. Când spun că puteţi deveni orice vreţi, este adevărat. Singura voastră limită sunteţi voi. Puteţi fi orice şi puteţi schimba cursul la 30, 40, 50, 60, 70 de ani. Vârsta este doar un număr! Principalul lucru este că nu puteţi fi totul. Dar, indiferent ce alegeţi să faceţi şi să fiţi, asiguraţi-vă că este alegerea VOASTRĂ și nu a părinților, partenerilor, familiei sau prietenilor.

Când ridicăm paharele și artificiile explodează pe cer, este important să recunoaștem simbolistica specială pe care o aduce Anul Nou. Mesajele de Anul Nou ar trebui să vorbească despre noi începuturi, dar trebuie să reprezinte şi un moment de reflecție.

Vă invit să încheiem acest an cu câteva lecții bune și să îl începem pe cel nou arătând că am învățat bine lecțiile trecutului.

Un An Nou este ca o carte goală, iar stiloul este în mâinile voastre. Este șansa voastră de a scrie o poveste frumoasă pentru voi.

 An Nou Fericit.

LA MULŢI ANI!

Mira #pierdutaprintrecuvinte