Terorism vizual şi auditiv…

Ce poţi să faci de sărbători? Să petreci, să te plimbi, să te îndopi, să dormi, să te uiţi la TV. Mă uit doar la o emisiune: “România, te iubesc!” Celelalte programe nu mă atrag deloc. Dar ieri, datorită ştirii “breaking” (moartea creatorului de modă Răzvan Ciobanu),  am butonat telecomanda. Şoc şi groază. Primul lucru care m-a uimit a fost aspectul prezentatorilor. Cucoane bronzate, cu freze de nuntă, taioare de chelneriţe, decolteuri mai mult decât generoase, buze umflate, machiaj strident de show burlesque. Prezentatori guşaţi, cu sacouri strâmte, cravate de circ. Strigă. Ţipă. Întrerup interlocutorii. Încearcă să transforme totul în circ şi mascaradă. Lansează ipoteze sinistre. Sunt prezentate imagini “cu un impact emoţional puternic”. Eu credeam că doar ştirile de la ora 5 se încadrează în genul spectacol sinistru. Credeam că posturi de televiziune “serioase” nu se pretează la cancanul zilnic, grotesc al unor personaje dubioase, stridente, care încearcă cu orice preţ să ne arate ce înseamnă să fii bogat în cea de-a treia ţară săracă din Europa.  Dar ce m-a frapat a fost vocabularul folosit de aceşti “comentatori”/ “prezentatori”. Probabil că sunt eu o fandosită cu pretenţii, dar prefer să fiu aşa decât să fiu un prezentator jalnic, incult şi analfabet. “Hai să facem o vorbire!” urla şi gesticula ca un apucat un prezentator. Ce înseamnă să faci o “vorbire”? Ne-am tâmpit de tot? Nu putem folosi corect limba română? Trebuie să împrumutăm expresii din alte limbi? Expresii care, fie vorba între noi, au cu totul alt înţeles decât cel folosit de idioţii de la TV. “To make a speech” înseamnă să scrii un discurs sau să ţii un discurs. Nicidecum ce încerca să sugereze pseudo-jurnalistul enervant care, subit, a uitat limba română şi a apelat la bătrâna engleză. Nu e mai cool? Toată lumea foloseşte limba engleză. Toată lumea vorbeşte limba engleză. Cum ştie fiecare. Tipele care ies la o “coffe”. Tipii şmecheri care scriu doar în engleză pe Facebook. Tipul de la radio care face reclamă la [stick haus]. E “steakhouse”. Steak /ˈsteɪk/– friptură. Stick /ˈstik/– a lipi; băţ. Nu mă pot decide care înţeles să îl aleg: băţul  sau lipeala? Dar e la radio şi tipul e pe val. Ce ştiu eu? E vorba de internaţionalizare, dragă! Mira, ar fi cazul să ieşi şi tu la o “coffe” sau un “stick” şi să plăteşti “cheş”. Ok? Do what u gotta do!

Sursa:https://www.amazon.com/You-Can-Make-TV-Presenter/dp/1842360965

 

Dar să revin. Capacitatea de a vorbi corect în public este o abilitate indispensabilă. Mai ales în  cazul prezentatorilor şi reporterilor TV. Nu e de ajuns să fii o zână sau un făt-frumos, TREBUIE să vorbeşti corect. E obligatoriu. Nu “pă sistem”, “pă bune”, “ei trebuiesc să facă” (ei trebuie să facă), “cel mai superior”, “nu au dorit să facă declaraţii pă cameră”. Adică se urcă pe cameră? Stau în fund? Nu înţeleg! Cine sunt oamenii aceştia? De unde apar? Dacă au terminat studii în domeniu, avem probleme serioase şi în acest caz. In afară de gene, buzuţe, păr, machiaj, decolteuri, au mai învăţat ceva? Ar trebui să ştie că se adresează unei ţări întregi şi nu doar unor analfabeţi care salivează prăbuşiţi în fotoliul plasat strategic în faţa ecranului.

Dar ce mă irită cel mai tare este că toată lumea are senzaţia că poate face orice. Toată lumea se pricepe la tot. Toţi pot fi jurnalişti, chirurgi, educatori, savanţi, scriitori, arhitecţi. Toată lumea are studii universitare. Toată lumea este mai mult decât calificată. Jurnaliştii ucid cu cruzime limba română. Chirurgii lucrează în 10 schimburi contribuind la înfrumuseţarea jivinelor mioritice. Educatorii lucrează şi ei în schimburi, dar rezultatele sunt vai de mama lor. Păi, dacă nu e şi mama implicată, degeaba se dau ei peste cap. Savanţii publică lucrări pe bandă, dar nu le citeşte nimeni. Scriitorii scriu. Adânc. Pentru suflet. Pilde. Sfaturi. Tot pentru suflet. Nu ştiu de ce mă mir. Doar suntem un neam de simţitori. La fel şi bloggerii. Toţi sunt bloggeri. Fără să ştie să folosească cratima, semnele de punctuaţie. Fără să ştie nimic. Goana dupa faimă. Dorinţa nebună de a fi “cineva cool”, “artsy”. Dar a fi “cool” înseamnă să fii deştept, să vorbeşti CORECT, să scrii CORECT, să ai atitudinea potrivită şi să fii MODEST.  Nu se aplică în cazul vostru. Get a grip!

Ciao!

M.

Un mac...

Sursa: arhiva personala

Cruzime şi somn…

Acum vreo zece ani, am cunoscut un om minunat: Janet Boughner. Era în România ca voluntar în  Corpul Păcii şi lucra, tot ca voluntar, la Spitalul de copii din Oradea. In secţia unde erau copiii abandonaţi. De la bebeluşi până la copii de 3 ani. Mulţi dintre ei cu dizabilităţi. Nu prea ştiam ce se întâmplă în secţia aceea. Probabil că nici nu am vrut să ştiu. Povestirile ei erau îngrozitoare. Si de ce să nu recunosc, îmi era ruşine de mine şi de concetăţenii mei. Această persoană avea grijă de copiii abandonaţi de noi. Copii pe care nu îi dorea nimeni. Copii pe care nu îi iubea nimeni. Janet îi schimba, îi spăla şi îi iubea. Iar eu, la câteva sute de metri distanţă, nu făceam nimic. Nici eu şi nici alţii. Ne vedeam de viaţa noastră. Preocupaţi de următoarea vacanţă, maşinile pe care ni le doream, hainele pe care le purtam. In general, nemulţumiţi de tot, dar, în acelaşi timp, mulţumiţi că nu e mai rău. Nepăsători, cu capetele în nisip. Singurele mele tangenţe cu Spitalul de copii au fost câteva vizite scurte. Ca adult. In vizită. Din fericire, am fost un copil foarte sănătos, aşa că nu am amintiri din copilărie din acel loc. In acelaşi timp, ca adult, am îngropat toate amintirile legate de acel locul. Azi mi-au revenit toate acele amintiri. M-am uitat la reportajul din cadrul emisiunii “România, te iubesc!”, despre sedarea copiilor din centrele de plasament. Brusc, mi-am adus aminte de toate mirosurile, de ţipete, de tristeţea care domnea în fiecare salon, de privirile asistentelor, de privirile mamelor, de ochişorii copiilor. Mi-am adus aminte cum, tot ca adult, în timpul unei vizite, fiind într-o cameră cu vedere spre Parcul Copiilor, mă gândeam cât de fericiţi erau copiii din parc, ţipând bucuroşi, spre deosebire de copiii din spital, cu ochişorii mereu în lacrimi. 

Reportajul din această seară ar trebui să fie o lecţie usturătoare pentru noi toţi. Cei care nu investesc în educaţia copiilor.Cei care nu îşi învaţă copiii despre acceptare, toleranţă, generozitate, empatie şi, mai ales, IUBIRE. Probabil pentru că ei, la rândul lor, nu ştiu sau, pur şi simplu, nu le pasă. Cei care îşi abandonează copiii “accident” pentru că le e prea lene sau lehamite să folosească mijloace contraceptive. Cei care nu sunt de acord cu educaţia sexuală în şcoli şi preferă să îşi programeze fiicele pentru avort. Cei care dispreţuiesc psihologii şcolari, considerând că doar “nebunii” au nevoie de consiliere. Cei care dispreţuiesc copiii cu dizabilităţi, ignorându-i şi uitându-se la ei cu teamă. Aceşti copii sunt şi ei suflete. Suflete care au nevoie de noi, de iubirea noastră. Ultimul lucru de care au nevoie este ignoranţa noastră, această bestie care ne transformă în monştri cu chip uman. Nişte monştri care sedează copii. Folosind tranchilizante, anti-psihotice, neuroleptice. Iar motivaţia este că nu pot fi controlaţi. Si stau şi mă întreb dacă s-a schimbat ceva în acest sistem în România în toţi aceşti ani. Nu. S-a schimbat doar abordarea lingvistică. Dacă pe la începutul anilor 2000 era utilizată sintagma “contenţionare fizică” (copiii erau legaţi de paturi), acum se foloseşte sintagma “contenţionare psihică” (copiilor li se administrează cocktail-uri de câte 4 chiar 6 medicamente). Am devenit mai “umani” (Bogdan Simion, preşedintele Fundaţiei Sera). Mai “blânzi”. “Umanitatea” în numele ordinii şi liniştii, aflate la mare preţ în centrele de plasament din România, iar copiii români abandonaţi plătesc un preţ...  Stabiliţi-l dumneavoastră.
M.

Femeie….

Secretul meu sunt braţele mele, trupul meu, atingerea mea, paşii mei, curbura buzelor mele. Pentru că sunt femeie. Aceasta sunt eu. Secretul meu este focul ochilor mei, albeaţa dinţilor mei, buzele mele roşii, şoaptele mele, bucuria din mersul meu. Soarele din zâmbetul meu, curbura spatelui meu, graţia mea, tic-tac-ul tocurilor mele, părul meu, palmele mele, nevoia ta de a avea atenţia mea. Pentru că sunt femeie. Strălucirea pielii mele, licărirea din ochii mei. Felul în care merg, râd şi vorbesc. Sunt femeie. Sunt o picătură de soare într-o îndoială de nesiguranță. Sunt o voce mângâietoare într-o mulțime de haos. 

 Sursa: arhiva personala

Sunt un zâmbet în prezența celor mai profunde temeri ale mele. Sunt aceeași persoană în lumină și întuneric. Sunt autentică. Sunt reală. Sunt o picătură de apă dulce într-un ocean de sare. Sunt femeie. Mă mişc ca mătasea în adierea brizei. Strălucirea mea este moale, totuşi puternică . Ochii mei, castanii şi mari, sunt străpunşi de raze de soare. Părul meu lung, brunet, străluceşte în timp ce se prăbuşeşte cu graţie de-a lungul umerilor mei. Râsul meu aduce bucurie la fel ca liniştea pe care o aduce natura în singurătate. O eclipsă totală a frigului iernii, permiţând doar primăvara caldă și vara. Săruturile buzelor mele dulci au gustul fructelor coapte. Mâinile mele au atingerea apei. Privirea mea e plină de dragoste. Sunt tot ce vreau. Sunt femeie.

LA MULŢI ANI, DRAGELOR!

Cu drag,

Mira

Te iubesc...

Te iubesc fără să ştiu cum, sau când, sau unde. Te iubesc unde nu existăm, nici eu , nici tu. Atât de aproape încât ochii tăi se închid când eu adorm. Te iubesc într-un mod inexplicabil. Te iubesc fără să gândesc. Te iubesc din impuls. Te iubesc cu inima mea care nu raţionează. Te iubesc fără să îmi pese de ce te iubesc. 

Te iubesc fără semnul exclamării. Fără paranteze drepte sau rotunde. Te iubesc fără să punct punctul pe “i”. Te iubesc dimineaţa. Te iubesc seara. Te iubesc noaptea. Te iubesc cum stelele iubesc luna. Te iubesc cum soarele iubeşte obrajii mei la începutul lui aprilie. Te iubesc ca mine…

M.

Vorbesc...

Uite cum stă treaba. De fiecare dată când mă întâlnesc cu unul dintre cititori, mă simt mai inspirată şi întotdeauna am idei noi pentru postări. Aceasta mi-a venit zilele trecute când cineva mi-a spus că “[Î]ţi citesc blogul pentru că nu ţi-e frică să ai o părere.” M-am emoţionat, dar în acelaşi timp  m-a  cuprins şi neliniştea. Sunt foarte recunoscătoare că mulţi dintre voi îmi citiţi părerile. Chiar sunt. Nu a fost mereu aşa…

De multe ori, deşi mai ales în viaţa profesională, mi s-a spus că “ai prea multe păreri”. Aproape mereu mi se părea că aceste cuvinte sunau ca o insultă. “Ah. Are prea multe păreri.” Replică urmată de o privire cu subînţeles. Desigur, în domeniul meu, să ai o părere nu este un deziderat. Totuşi, încă se folosesc aceste cuvinte ca o modalitate de a închide gura oamenilor. Suntem toţi, fiecare dintre noi, îndreptăţiţi să avem o părere. Putem să nu fim de acord, frecvent, dar nu tocmai în acest lucru rezidă bucuria de a trăi şi de a fi prezent? Nu mă înţelegeţi greşit. S-a întâmplat să îmi deschid gura înainte să-mi folosesc creierul, dar, din nou, nu facem toţi asta? Dar mi-am asumat, am reparat şi am continuat.
La începuturile acestui blog, eram, cu siguranţă, mai furioasă şi mai zgomotoasă decât sunt acum. Pentru că a scrie pentru 50 de prieteni este foarte diferit decât a scrie pentru cititorii pe care îi am acum. Am “îndulcit” felul în care spun anumite lucruri – nu pentru că mi-e frică că voi supăra oamenii, ci pentru că cititorii de acum s-ar putea să nu-mi cunoască umorul şi s-ar putea să perceapă lucrurile literal. Astfel că am încercat să îmi ajustez scrisul şi părerile în concordanţă, dar, în acelaşi timp, să-mi păstrez personalitatea. Nu e mereu uşor. Câteodată poate fi incredibil de izolant, mai ales la locul de muncă. Este mult mai mult decât bloggăreală. Există atât de mulţi bloggeri care niciodată nu au spus nimic rău despre nimic. Totul este fantastic! Nu, nu este. Probabil că aceştia nu doresc să supere pe nimeni şi să menţină şiroiul de like-uri care să le invadeze site-urile. Dar nu vorbesc despre ei. Vorbesc despre oameni care tac. Tac. Tac. Tac. Doar asta ştiu să facă. Să tacă şi să fie de acord. Mereu de acord.

Nu vei reuşi niciodată în ceea ce ţi-ai propus dacă nu îţi exprimi părerea. Nu mă refer la a fi crud, nepăsător sau răutăcios. Nu vei ajunge niciodată unde doreşti dacă nu ai nimic de spus. Scapă de boala de a plăcea. Te va îmbolnăvi, iar, în timpul acestui proces, va permite altora să te trateze îngrozitor. Învaţă-i pe oameni cum să te trateze. Vorbeşte!

M.