Dreptul de a fi diferit...

Cine eşti tu să îţi arogi dreptul de a-mi lua mie dreptul de a fi diferit? Cine eşti tu să dictezi cum trebuie să fiu? Cine eşti tu să îmi spui cum trebuie să mă îmbrac, să vorbesc sau să mă comport? Eşti un nimeni, o făptură minusculă, josnică şi revoltător de rea.

Intr-una din zilele de dinainte de fantasticele sărbători, eram la coadă într-un supermarket. In faţa mea erau două fete cu pielea negricioasă, de etnie rromă, care cumpăraseră o periuţă de dinţi şi un pachet de biscuiţi. Au înmânat cucoanei firoscoase de la casă o banconotă de 100 lei şi a început circul. Graţioasa de vârstă mijlocie a început să se răţoiască la cele două fete că nu are să le dea rest, de ce au pretenţii la rest când ele însele nu au bani mici şi că ele ştiu doar să cerşească. Una dintre cele două fete se îndepărtase jenată, în timp ce lumea stătea la coadă fără să zică nimic. Si nu m-am putut abţine. Nu m-am putut abţine! Mi s-a părut revoltătoare umilinţa la care au fost supuse cele două fete de o reprezentantă a rasei albe, pure, pristine şi veşnic corecte. Am întrebat-o dacă ar fi procedat la fel şi cu mine şi mi-a răspuns “Nu se pune!”. Adică cum nu se pune, cloşcă roşcată? Adică eu sunt mai altfel decât cele două? Prin ce? Nu respiră şi ele la fel ca mine? Nu simt şi ele la fel ca mine? Nu sunt şi ele fiinţe ca mine? Adică eu sunt mai specială pentru că am pielea mai albă şi am infinit mai multe oportunităţi decât cele două fete ostracizate? Cucoană patentată, poate ar fi trebuit să îţi spun că mă agresai vizual cu permanentul tău roşcat, ghearele ieftine strălucitoare şi lungi şi cu privirea de o răutate incredibilă! Dar cel mai mult m-ai agresat prin atitudinea pe care ai avut-o faţă de nişte semeni. Nişte semeni diferiţi. Da. Diferiţi. Dar tu te scalzi în hăul călduţ al ordinarului şi comunului, aşa că nu ai fi putut să mă înţelegi!

De ce este o crimă a fi diferit? De ce trebuie să fim toţi la fel? Cine sunt oamenii aceştia care dictează? Cine? David, clasa a II-a, e cuminte, învaţă, e educat, poartă uniformă, nu e obraznic şi nesimţit. Defectul lui este că are părul mai lung decât norma, iar doamnei nu îi place. Dar care este norma? Părul scurt, tuns milităreşte, că doar trebuie să dovedească că ce? Că e leneş şi nu se spală în fiecare zi pe cap? Că e mai uşor pentru părinţi? Că e la fel ca toată lumea? David e nepotul meu şi nu va fi NICIODATA LA FEL CA TOATA LUMEA! Eu nu am fost educată să fiu la fel, să copiez, să accept orice prostie, să mă supun, dând ca o oaie din cap, să nu am păreri şi idei proprii. Am fost crescută să fiu vocală, să fiu diferită şi îmi place acest lucru la nebunie.  Am fost crescută să accept diversitatea şi diferitul, să accept că oamenii diferiţi sunt interesanţi şi mult mai buni decât cei care ştiu doar să se supună normelor şi să îşi atingă scopurile acceptând lucruri de neacceptat şi pupând dosuri cât mai mari. 

De ce este atât de greşit să fii diferit? De ce trebuie să accepţi ce ţi se spune de către nu ştiu care învăţat fandosit? De ce nu ai voie să încerci, să experimentezi dacă ceea ce este  bine pentru majoritatea nu este bine pentru tine? De ce ar fi o greşeală să crezi în homeopatie şi medicina germanică când zeci de doctori fac coadă la cabinetele de homeopatie sau de celălalt tip? Pentru ei şi copiii lor. Pentru pacienţi există doar medicamente şi extirpare. De ce să nu încerci altceva când o nemernică îmbrăcată în alb îţi spune că vei muri de cancer, dar tu, totuşi, după atâţia ani eşti printre cei vii? După ce o jumătate de an ai fost ca paralizat, ţi-ai dat seama că există alternative. Multe. Altele decât cele sugerate de nişte ipocriţi. Cei care consideră că este bine doar cum procedează ei, cum gândesc ei, cum trăiesc ei.

Este dreptul tău de a fi diferit, de a încerca tot ce se poate, de a încerca diferitul şi de a nu te lăsa umilit şi călcat în picioare de nişte legiuitori autoproclamaţi. Obişnuiţii acestei lumi cumplit de obişnuite, lipsită de imaginaţie, de empatie, pasiune. Lipsită de iubire. Pentru că a accepta diferitul ţine de iubire. O mare iubire.

M.

Collateral Beauty...

Dragă tu,

Iţi scriu o scrisoare în care vreau să îţi povestesc despre frumuseţea ascunsă din fiecare zi. Vreau să vezi un film. “CollateralBeauty”. Poate nu este cel mai reuşit film al anului, nu aş putea spune că m-au impresionat actorii (Helen Mirren e excepţia), felul în care a fost filmat, iar unele scene, eu, personal, le-aş fi tăiat. Dar am avut o revelaţie, printre lacrimi (recunosc, am plâns jumătate din film), la început de an. Dacă ai impresia că viaţa ta este mizerabilă, du-te la cinema, iar la final, vei realiza că viaţa ta nu este urâtă deloc. E chiar frumoasă.

Când directorul unei agenţii de publicitate  din New York îşi pierde fetiţa, Olivia, datorită bolii îngrozitoare care începe cu litera “C”, decide să întrerupă orice legătură cu lumea. Prietenii săi devin din ce în ce mai îngrijoraţi şi încearcă cu disperare să ajungă la el, dar Howard (Will Smith) refuză orice contact. El caută răspunsuri, scriind scrisori Dragostei, Timpului și Morții. Mi se pare una dintre cele mai frumoase şi nebuneşti idei. Să scrii scrisori nu unor oameni, ci unor concepte. Si m-am întrebat dacă aş ajunge vreodată să scriu asemenea scrisori, ce le-aş spune celor trei constante ale vieţii noastre? Aşa cum spune Howard: “Suntem aici să relaţionăm. Dragostea, timpul, moartea. Toate aceste trei lucruri conectează fiecare fiinţă umană de pe pământ. Tânjim după dragoste, ne dorim mai mult timp şi ne temem de moarte.” 

I-aş scrie Timpului pentru că am nevoie de el, dar probabil că l-aş certa cumplit. E un grăbit, fuge mereu, în ultima vreme am senzaţia că şi-a mărit viteza, e nepăsător. Si eu sunt o grăbită dar nu pot să ţin pasul cu el. Imi cere prea mult, prea repede şi este prea neiertător. Nu îmi place Timpul pentru că, uneori, aş vrea să îngheţe, în momentele acelea, ale noastre, dar îl înţeleg. Işi face şi el treaba, deşi, la un moment dat, în film, Timpul spune că totul este în capul nostru, din ianuarie până în decembrie, de la miezul noţii până dimineaţa. Timpul nu este promis, este doar o clipire, o amintire, o dorinţă, un dar. Si, după cum se dovedeşte, Moartea este mult mai vitală decât Timpul. Morţii nu i-aş scrie, ci, în schimb, i-aş trimite o poză cu un domino lung lung, infinit (aş vrea) şi spiralat, ca cele pe care le face Howard în film. Nu cred că aş putea să îi spun ceva, de frică să nu o supăr, deşi ştiu că într-o zi o voi cunoaşte şi nu va fi bătrânica simpatică din film. Dar, Helen Mirren, mi-ar place să fii tu, în pantaloni de piele şi cu unghiile albastre.

Nu i-aş scrie Dragostei pentru că este singura “de ce”, este motivul pentru tot şi nimic, este peste tot, în fericire şi suferinţă şi eu am acceptat acest lucru. Nu mai am nimic să îi spun acum, dar, poate mă răzgândesc într-o zi.

Du-te să vezi filmul şi, poate, vei vrea să scrii şi tu scrisori. Să scrii universului şi stelelor, să le rogi, să le cerţi, să le iubeşti, să descoperi frumuseţea “colaterală” a fiecărei zile. Este acolo, crede-mă. Trebuie doar să o vezi.

M.

#baraw şi micul meu dejun…

#baraw şi micul meu dejun…

Tztztztz! #baraw, darling, mi-ai distrus şansa de a lua un mic dejun “fresh” împreună cu voi. Nu e frumos deloc, să ştii. In ultima vreme am văzut destul de multe postări ale unor vedete locale wannabes din #baraw, deşi ar trebui să ştie că se scrie “breakfast” şi nu “breackfast”. Nu pot să îţi dau tag pentru că nu am dat like paginii tale, deşi, recunosc, am tras cu ochiul. Mi-a plăcut ce am văzut, prin urmare m-am gândit să iau micul dejun la voi. Si m-am înfiinţat azi, pe la 10.30. Acum, ca să nu existe neînţelegeri, vreau să vă reamintesc ce înseamnă micul dejun. Micul dejun este o mâncare care se ia de regulă dimineața. Este într-o mare măsură considerată masa cea mai importantă a zilei. 10.30 se încadrează la capitolul dimineaţă, nu? 

Ia să vedem:

1.      Când am ajuns localul era gol. Erau ocupate doar două mese. Mă gândesc că volumul de muncă nu era mare.

2.      Am observat trei persoane care păreau angajaţii localului. Clienţii, cu mine cu tot, erau 6, deci nu cred că necesitau nişte eforturi deosebite.

3.      Când am cerut micul dejun, fata care ne servea (foarte drăguţă, de altfel) ne-a spus că se serveşte mâncare doar peste o oră. Asta însemna 11.30. Pentru mine această oră se apropie vertiginos de prânz. Sau poate că e, de fapt, vorba de brunch. Stiţi…breakfast+lunch = brunch. A motivat că a “venit doar o fată”. Acum…să înţeleg şi eu. Cei trei angajaţi nu se ocupau de micul dejun şi că fata “specială” nu venise încă la muncă?

4.      Aveţi în meniu această ofertă. Mic dejun. Micul dejun se ia dimineaţa. Voi deschideţi la ora 8. Cam ce se întâmplă între 8 şi 11 dimineaţa? Să nu îmi spuneţi că toţi clienţii au devenit subit cosmopolit de francezi şi beau doar cafea şi mănâncă un croissant! Nu cred. Cum îi ştiu eu pe români de mâncăi, cum arată statisticile privind banii pe care românii îi cheltuie pe mâncare, cum arată rafturile după sărbători, ca şi cum se apropie apocalipsa, mă îndoiesc că sunt mulţi clienţi care practică acest lucru.

5.      Dacă este mult mai uşor să serviţi doar cafea, iar mâncare după ce vine “fata”, poate ar trebui să vă schimbaţi meniul sau să precizaţi că voi serviţi un mic dejun târziu…aşa, după 11.30. Pentru persoane care iau micul dejun după ora 12.00 în timpul săptămânii. Mda…#breakfasttime.

6.      Eu nu sunt un client care merge în locuri şi postează poze cu croissante şi cafea, mâncare de nu ştiu care pentru că nu am chef să ştie lumea ce mănânc sau să se dea de ceasul morţii câţi bani am. Prin urmare, aveam un interes strict gustativ pe care mi l-aţi negat din faşă.

Dar, hai să vă spun ceva, pentru că sunt suspect de generoasă azi. Mi-a plăcut localul foarte mult. Mi-au plăcut culorile, pernele, canapelele şi scaunele, lampadarele, cactuşii de pe mese. Mi-a plăcut meniul, este interesant, dar nu l-am savurat, deşi aş fi vrut. Domnişoara care ne-a servit a fost foarte amabilă şi drăguţă, dar nu era “fata”. Fata care se ocupă de omletă. Adică…am vrut o omletă. Doar o omletă. Probabil că omleta voastră este specială şi chiar nu pot să neg acest lucru. Poate această postare ar fi fost una apreciativă dacă mi-aţi fi dat şansa să gust din produsele voastre. Păcat!

Dar vă mai dau o şansă pentru că aveţi voi ceva care îmi place. Numele vostru, aşa “raw” şi “fresh” mă atrage. Si sper, că într-o dimineaţă drăguţă din acest an, voi savura cea mai specială omletă preparată de o fată specială. Deşi voi aveţi un chef.

Cheerio!

M.