Zâna Măseluţă şi dentiştii…

Zâna Măseluţă e cea mai drăguţă dintre zâne pentru că are grijă de dinţişori. Dinţii au fost, sunt şi vor fi pătrăţelele acelea, mici, albe (de dorit) pe care le dezvălui când vorbeşti sau zâmbeşti sau râzi, aşa că sunt de o importanţă extremă. Bine, asta în cazul în care râzi. Dacă stai botos şi umflat, poţi să ai nişte hăuri în loc de dinţi. Nu e cazul aici. Ah. Şi te ajută să mesteci.  Orice aproape. Sau să scrâşneşti. Si eu scrâşnesc. Mult. Nu e sănătos pentru că am înţeles că se tocesc, dar viaţa asta…nu e o scrâşneală continuă? 

Când eram mică, de fiecare dată când mergeam la dentist, durerea dispărea ca prin minune în sala de aşteptare şi îi rugam, dar cât îi rugam,  pe ai mei să mergem acasă. Sunetul frezei dentare făcea minuni cu durerea mea, dar nu cu părinţii. Nu am reuşit niciodată să îi conving. Nici pe unul nici pe altul. Poate de aceea acum nu am probleme cu dinţişorii, dar nu se ştie niciodată când mă trezesc ştirbă ca Baba Cloanţa. Dar aş putea spune că am dezvoltat o obsesie pentru dinţii sănătoşi, ceea ce nu e un lucru rău, nu-i aşa?

Când am putut să îmi aleg eu dentistul, prima alegere a fost un el. Un dentist extrem extrem de serios şi arătos (în perioada aia citeam o carte despre Auschwitz şi mi se părea că Dr Mengele e în aceeaşi sală cu mine), care se uita la mine cu ochii lui mari albaştri, niciodată zâmbind, cu muzică clasică pe fundal dar puteai, totuşi, să auzi chiţcăitul unui asistent printre notele Cavaleriei Rusticane. Si îmi era foarte frig în cabinetul lui, întinsă pe un pat. Dar era şi este un profesionist remarcabil. Si refuza să îmi albească dinţii. Că nu aveam nevoie, ceea ce eu nu înţelegeam atunci. Acum înţeleg.

A doua alegere a fost tot un el. El mă făcea să râd până la lacrimi. Dar la un moment dat nu mi s-a mai părut drăguţ să îmi curgă lacrimi de râs în timp ce stăteam cu gura căscată. Dar el mi-a albit dinţii. Deşi nu aveam nevoie. Si aşa am încetat să mai râd. Dar mi-a povestit nişte trebuşoare hilare: mimoze care merg rujate să îşi plombeze ditamai caria, parfumuri în exces care ameţesc  dentistul şi nu pacientul şi alte poveşti despre miasme şi ascunzişuri din cavitatea bucală dar mă opresc aici pentru că tocmai aceste gropiţe reprezintă obiectul activităţii lor prospere, presupun.

A treia alegere şi ultima (sper) este o ea. O doamnă. E ca un personaj dinTara Minunilor şi eu mă simt ca Pălărierul Nebun cu întrebările mele, nelămuririle şi fricile mele. Nu zâmbeşte, dar îmi place, nu se supără când o întreb tot felul de bazaconii citite cine ştie pe unde,  un pic mămică (îmi place şi chestiuţa asta), răbdătoare, atentă, nu prea vrea să folosească anestezic  în exces deşi eu îmi doresc momente de beatitudine tot timpul, mă dădăceşte cu masajul la dinţi, cu pastele de dinţi care mi se pare că au gust de săpun sărat, cu periuţa manuală şi periuţa de dinţi electronică despre care ea îmi spune că e pentru leneşi. Dar eu le folosesc pe amândouă. Doamne, ce îmi place să îmi fac masaj la dinţi! Este punctul culminant al fiecărei zi. Dar mă bântuie frica că aş putea să îmi pierd dinţii şi să port cine ştie ce trebuşoare cu click-clack şi să ajung să arăt ca şi căţeii din reclama de la Pedigree Dentastix. Cu nişte dinţi aliniaţi, perfecţi , fără strungăreaţa cea obraznică. Pe care am vrut să o omor, cerându-i dentistei să îmi pună aparat dentar. Dar ea mi-a spus că “sunt fermecătoare cu strungăreaţa”  şi am crezut-o. Pe ea şi nu perfecţiunea. Ah…şi refuză să îmi albească dinţii. Din nou. Si de fiecare dată vin acasă cu paste de dinţi. Am o colecţie întreagă. Am şi în maşină. Iar periuţele de dinţi trebuie să fie neapărat transparente şi nu colorate. 

Aşadar, cum să îţi alegi/păstrezi dentistul? Pe primul l-am părăsit pentru că sufeream de singurătate şi era sartorialist (ceea ce nu e rău deloc, la urma urmei, dar, na, l-am părăsit), pe al doilea l-am părăsit pentru că eram eu mai sartorialistă şi a naibii, dar ea, dentista mea va rămâne, cred, cu mine mult timp de acum încolo. Probabil tocmai pentru că e mai încăpăţânată ca mine şi  nu acceptă toate tânguirile şi lamentările mele. Si nu câştig aproape nicio batălie la ea în cabinet, lucru care îmi place.

Vă salut zâmbind cu gura până la urechi, dezvăluind  o strungăreaţă “fermecătoare”. Cică.

M.

P.S. Nu uitaţi să vă spălaţi pe dinţi, copii!

#ReWine...

“A man cannot make him laugh; but that’s no marvel, he drinks no wine.” (William Shakespeare, Henry IV, act four, scene two)

                                                                     Pablo Picasso - La bouteille de vin (1926)

Will ştia despre ce vorbeşte…savoarea, beatitudinea şi secretele ascunse într-un pahar de vin. Dacă vrei să bei un pahar de vin - nu voi folosi cuvinte precum fin, suav, suplu, tandru, vioi, ferm, generos, prietenos, puternic, viril pentru că nu am cunoştinţe în domeniul oenologic, deşi mă fascinează asemănarea cuvintelor folosite în descrierea unui vin cu a celor rezervate caracterizării fiinţelor umane – bun, du-te la ReWine. E nou, diferit, interesant, atrăgător. Voi folosi chiar un cuvânt pe care nu prea îl folosesc în postările mele cârtitoare: fermecător. Si e aşa cum ar trebui să fie, ca o petrecere delicioasă, ademenitoare, ispititoare şi seducătoare. Dar ce mi-a plăcut foarte tare au fost detaliile pentru că, ştii, dacă eşti atent, detaliile ascund lucruri nebănuite despre un loc, despre cel care l-a creat şi cel care îi dă viaţă.

Aşa că #rewine #refill #replay.

M.

De ce?

De ce? De ce? De ce? De ce eu, un cetăţean paşnic al acestei lumi trebuie să trăiesc de ceva veme înconjurată de frică? Această frică de a vrea să cunosc alte locuri, alţi oameni, de a avea prieteni de alte religii, de alte culori, de a trăi… De ce am sentimentul oribil că în pozele mele, de acum, încolo, vor apărea soldaţi cu puşti? De ce sunt îngrozită că nu voi mai putea merge nicăieri fără să mă gândesc că cel sau cea de lângă mine ar putea avea o bombă în buzunar? De ce frica trebuie să fie sentimentul care să îmi guverneze amintirile, viaţa, călătoriile?

De ce planeta mea, această minune albastră, a devenit neîncăpătoare pentru noi toţi, aşa cum suntem, doar aşa cum suntem, noi toţi? 

De ce oamenii urăsc atât de tare? De ce oamenii se urăsc unii pe alţii? De ce vorbim despre noi şi ei?  Noi şi ei…Occident şi Orient…Ideologii şi religii. Religii şi ideologii. Chiar suntem noi şi ei? Suntem, de fapt, toţi, în aceeaşi oală de mizerie umană, o tocană dezgustătoare, cu morţi, mulţi morţi, bombe, avioane, kamikaze, explozii, idei sinistre, idei ucigaşe, o mocirlă preparată de unii pentru ale căror promisiuni, idealuri şi speranţe, noi şi ei, ne urâm, ne luptăm, ne omorâm fără milă. Aruncăm cuvinte în dreapta şi stânga, cuvinte care rănesc, pe noi, pe ei, tăind în carne vie, cu cruzime şi ură. Această ură…

De ce trebuie să moară oameni nevinovaţi, aici şi în alte locuri despre care lumea “civilizată” nu vrea să vorbească? Sunt oameni nevinovaţi, aici şi acolo, copii, tineri, bătrâni care nu au nicio vină. Poate doar “vina” de a se afla într-un loc nepotrivit într-un moment nepotrivit? Nicidecum! Sunt doar oameni care respiră, iubesc, vorbesc, visează fără să se gândească că într-un minut totul s-a terminat pentru ei. Pentru familiile lor. Fără să se gândească că vor deveni subiect de ştiri sinistre, mortale, crude, reci, în studiouri unde “anumiţi” şi “anumiţi” îşi dau cu părerea de parcă ar fi fost acolo. Dar EI nu au fost acolo! Nu ştiu! Habar nu au!

Poate că eu sufăr de această infirmitate de a nu înţelege ce se întâmplă. Dar chiar nu înţeleg. De ce aceste ştiri umplu ecranele televizoarele în fiecare lună? De ce sunt aproape paralizată de frică şi nu pot să îmi explic cum sunt posibile aceste lucruri? Si îmi răsună în urechi ce a spus premierul belgian: “De ce ne era frică, s-a întâmplat.” Atât de sumbru şi cutremurător. S-a întâmplat. Se aşteptau la aceste atrocităţi şi nu au reuşit să le oprească. Unde se va ajunge? Ce vor face în continuare? Vor trimite avioane să bombardeze vreun sătuc din Orient? Iar apoi ecranele vor fi pline iar de statistici ale morţilor şi răniţilor? De aici şi de acolo…Oameni întinşi pe caldarâm, nişte numere în statisticile morţii. Moartea care aşteaptă haină şi flămândă.

Nu ştiu! Habar nu am! Nu pot să înţeleg. Si am acest sentiment devastant că nimeni nu ştie ce se întâmplă…

M.

P.S. Este un punct de vedere absolut personal, egoist poate, al unei persoane care iubeşte viaţa, oamenii, călătoriile şi această planetă minunată.  Atât.