De ce?

De ce? De ce? De ce? De ce eu, un cetăţean paşnic al acestei lumi trebuie să trăiesc de ceva veme înconjurată de frică? Această frică de a vrea să cunosc alte locuri, alţi oameni, de a avea prieteni de alte religii, de alte culori, de a trăi… De ce am sentimentul oribil că în pozele mele, de acum, încolo, vor apărea soldaţi cu puşti? De ce sunt îngrozită că nu voi mai putea merge nicăieri fără să mă gândesc că cel sau cea de lângă mine ar putea avea o bombă în buzunar? De ce frica trebuie să fie sentimentul care să îmi guverneze amintirile, viaţa, călătoriile?

De ce planeta mea, această minune albastră, a devenit neîncăpătoare pentru noi toţi, aşa cum suntem, doar aşa cum suntem, noi toţi? 

De ce oamenii urăsc atât de tare? De ce oamenii se urăsc unii pe alţii? De ce vorbim despre noi şi ei?  Noi şi ei…Occident şi Orient…Ideologii şi religii. Religii şi ideologii. Chiar suntem noi şi ei? Suntem, de fapt, toţi, în aceeaşi oală de mizerie umană, o tocană dezgustătoare, cu morţi, mulţi morţi, bombe, avioane, kamikaze, explozii, idei sinistre, idei ucigaşe, o mocirlă preparată de unii pentru ale căror promisiuni, idealuri şi speranţe, noi şi ei, ne urâm, ne luptăm, ne omorâm fără milă. Aruncăm cuvinte în dreapta şi stânga, cuvinte care rănesc, pe noi, pe ei, tăind în carne vie, cu cruzime şi ură. Această ură…

De ce trebuie să moară oameni nevinovaţi, aici şi în alte locuri despre care lumea “civilizată” nu vrea să vorbească? Sunt oameni nevinovaţi, aici şi acolo, copii, tineri, bătrâni care nu au nicio vină. Poate doar “vina” de a se afla într-un loc nepotrivit într-un moment nepotrivit? Nicidecum! Sunt doar oameni care respiră, iubesc, vorbesc, visează fără să se gândească că într-un minut totul s-a terminat pentru ei. Pentru familiile lor. Fără să se gândească că vor deveni subiect de ştiri sinistre, mortale, crude, reci, în studiouri unde “anumiţi” şi “anumiţi” îşi dau cu părerea de parcă ar fi fost acolo. Dar EI nu au fost acolo! Nu ştiu! Habar nu au!

Poate că eu sufăr de această infirmitate de a nu înţelege ce se întâmplă. Dar chiar nu înţeleg. De ce aceste ştiri umplu ecranele televizoarele în fiecare lună? De ce sunt aproape paralizată de frică şi nu pot să îmi explic cum sunt posibile aceste lucruri? Si îmi răsună în urechi ce a spus premierul belgian: “De ce ne era frică, s-a întâmplat.” Atât de sumbru şi cutremurător. S-a întâmplat. Se aşteptau la aceste atrocităţi şi nu au reuşit să le oprească. Unde se va ajunge? Ce vor face în continuare? Vor trimite avioane să bombardeze vreun sătuc din Orient? Iar apoi ecranele vor fi pline iar de statistici ale morţilor şi răniţilor? De aici şi de acolo…Oameni întinşi pe caldarâm, nişte numere în statisticile morţii. Moartea care aşteaptă haină şi flămândă.

Nu ştiu! Habar nu am! Nu pot să înţeleg. Si am acest sentiment devastant că nimeni nu ştie ce se întâmplă…

M.

P.S. Este un punct de vedere absolut personal, egoist poate, al unei persoane care iubeşte viaţa, oamenii, călătoriile şi această planetă minunată.  Atât.