Desigur…simulările sunt doar nişte simulări. Fiind
doar simulări, sunt ca nişte mime. Nereuşite dacă mă întrebaţi pe mine.
Dar să
vă explic. Simulările sunt examene susţinute de cei din clasa a VIII-a şi cei
din clasa a XII-a care, se presupune, le oferă o idee cu privire la ce îi
aşteaptă pe candidaţi la finalul acestor două clase fatidice: 8 şi 12.
Iar rezultatele din acest an, cel puţin la clasa a
VIII-a s-au dovedit dezastruoase. Hmmm…zeci de mii au luat între 5 şi 6. Din câte am văzut,
lumea se bucură că au luat peste 5. Poate mă lămureşte şi pe mine cineva pentru
că eu nu pot să pricep nişte lucruri. Cine e de vină? Sunt elevii nişte loaze
patentate care nu învaţă, înceţi şi leneşi, preocupaţi de toate celelalte
lucruri cu excepţia şcolii, iar profesorii sunt nişte zei paralei, cultivaţi,
atenţi, pregătiţi să înţeleagă, vorbind strict psihologic, nişte generaţii cumplit de diverse, dificile,
ciudate, DIFERITE? Or fi elevii nişte indivizi curioşi, motivaţi, interesaţi,
iar profesorii nişte plictisiţi, nemotivaţi financiar, victime ale unui sistem corupt
şi coruptibil?
Habar
nu am! Nu înţeleg cum nişte generaţii în care se pompează cunoştinţe, generaţii
care cresc cu orele în particular la toate materiile, generaţii pentru care, de
multe ori, eu am senzaţia că părinţii lucrează doar să le asigure o dezvoltare “armonioasă”
pe toate planurile, uitând de ei şi de nevoile lor, au asemenea rezultate
proaste. Nu înţeleg cum generaţii întregi nu ştiu să vorbească o limbă străină
motivând că “profa răsfoia catalogul Avon” (nu ştiu ce e cu profele astea şi cu
Avonul). Dar ei erau interesaţi şi doreau să schimbe lucrurile. Chiar? Ce aţi
făcut? Voi sau părinţii voştri? Sau profesorii voştri? Hai să fim serioşi! Toată
lumea face ore în particular! Iar, tu, ca părinte nu te întrebi ce plăteşti? Nu
îţi pui întrebări când copilul tău are rezultate proaste? Schimbă profa sau
proful! Nu e doar copilul de vină! E şi el, dar nu e singurul! Sau poate ar
trebui să conştientizezi că, poate, copilul tău doar atât poate. Uite, eu nu
reuşesc să găsesc un instalator bun. Unul care deosebeşte cheia franceză de
cheia de la uşă. De ce? Pentru că toţi sunt economişti, avocaţi, gardieni de
mediu, avocaţi, toţi sunt studenţi, doctori, filozofi, intelectuali. Dacă aş fi
mămică, deşi cred că este cel mai dificil lucru din lume să accepţi că a ta
progenitură nu este capabilă, mi-aş îndruma copilul înspre ceva care să îl facă
fericit. Eu doar asta aş vrea pentru copilul meu: să fie FERICIT! Să ALEAGĂ ce
vrea şi ce îi place şi nu ce îmi place mie, să se simtă obligat să nu o facă pe
mami de ruşine, să îl trimit la 500 de olimpiade, concursuri care, oricum îi
vor demonstra că e un prost. Deoarece, de obicei, la aceste concursuri copiii
primesc subiecte pe care încă nu le-au studiat. Iar mami să se laude pe la
chefuri răsuflate cu rezultatele celui mic care, bietul de el, are timp doar de
butonat telefonul (yeeey…câtă fericire) timp de o oră pe zi.
Mda…eu nu sunt mămică şi s-ar putea să greşesc, să nu ştiu ce e mai bine,
dar eu cred, că de fapt, mulţi părinţi îşi proiectează frustrările asupra
copiilor, cerându-le mult, mult prea mult. Rămân la părerea mea că nu toţi
părinţii îşi merită copiii!
De
fapt, mai toată lumea se închină la profesori, popi şi doctori de parcă ar fi
nişte zei care tronează deasupra tuturor. Fals! Sunt şi ei DOAR nişte oameni
care au dreptate, greşesc, păcătuiesc, spun adevărul, mint, sunt vanitoşi, sunt
generoşi, buni sau răi. Nu sunt perfecţi. Departe de a fi perfecţi.
Lumea se plânge de
programele stufoase, dar eu, din nou, nu pricep. Poate sunt prea înceată sau
chiar încuiată. De ce m-aş plânge când programele sunt realizate de cei care nu
se regăsesc sub nicio formă la catedră şi devin inspectori (o adevărată menire),
iar mai târziu, dacă au culoarea potrivită, miniştri ai educaţiei? Pentru că asta alegi dacă nu ai chef să
predai, să ai de-a face cu oameni mici şi mai mari: inspector sau ministru. Ce
pretenţii aş putea avea de la o persoană ruptă de realitate să realizeze o programă
accesibilă şi adaptată abilităţilor şi nevoilor specifice vârstei? E ca un
antrenor personal care nu execută exerciţiile deodată cu tine şi nu ştie cât
poţi să duci. Dar tu îl plăteşti să stea pe telefon sau să numere de parcă tu
nu ai şti să numeri până la 8. Ha!
Apoi vine partea cu
copiatul! Nu am priceput niciodată de ce în anumite clase se poate copia iar în
altele nu. De ce nu îi lăsaţi pe toţi să copieze? Aşa ar fi corect, nu? De ce
nu se simulează măcar corectitudinea în toate sălile? Doar este nevoie de
copiatori şi imitatori ai unor obiceiuri care îi vor ajuta să îşi înfrumuseţeze
viaţa mai târziu şi să devină nişte adulţi insensibili, răi, batjocoritori,
dispreţuitori, disperaţi după statut, bani, minţindu-se pe ei înşişi că, da, ei
chiar pot. Si pot. Pentru că fraierii care stau şi învaţă vor ajunge să
aranjeze marfa în Metro, iar ceilalţi vor trona pe scaunul de director al
vreunei bănci sau al vreunei instituţii cu nume pompos, inspirând frică şi “respect”.
Că na…deodată ai învăţat să faci nodul la cravată. Dar…trebuie să înveţi să o
asortezi cu restul ţinutei. Mai greu…ţine de bun simţ şi educaţie. Educaţie.
Cuvântul magic. Nesimulată.
M.
