Blogger Widgets

marți, 8 decembrie 2015

Ain't that a kick in the head...



Just askin’… I am going to write this in English because, for some strange reasons, Romanian has failed me. This time. And because it’s about all things jazz, Sinatraish so…
So, last night it was supposed to be all about jazz. Frank Sinatra reloaded. Ok. I got the point when I bought the ticket, even though the question that is still haunting my cute brains is “Is Frank Sinatra a jazz singer?” Yet, last night, I had a problem with my understanding of jazzy things. Gabriel Farkas & Band are the guys who tried to entertain my ears, through the foggy atmosphere on the stage, the boredom of the drummer and the dancing moves of the main artist. I admit he is a showman and he’s got that thing that makes certain women fall off the chair, but I am so hard to please and I expected the guy to “fly me to the moon” in “my way”, yet he has not managed to “get under my skin”. I would have liked him to tell me to “fly away with him”, to feel like “the girl from Ipanema”, but “somethin’ stupid”, and it wasn’t somethin’ stupid like I love you, was going on and” the way I looked” last night reminded me of a “tender trap”.
Maybe those Christmas songs and snowy “witchcraft” “put my dreams away”. I didn’t want to think of the “stormy weather” at the beginning of December and I was thinking that “I would never smile again” if he didn’t sing about “April in Paris”. But he tried to “talk to me” by dobedoing “strangers in the night” and trying to “get a kick out of me”. Ok, he got it. I am lucky “to be a lady” and a “bad witch” because only bad witches have “Those fingers in my hair/That sly come-hither stare/That strips my conscience bare/It’s witchcraft.” Poor poor men. Wink.
But you know what/ I kind of  liked Gabriel’s mixture of accents. I mean, isn’t it sweet to say “vain” instead of “wine”, “viling” instead of willing” and “Sontono” instead of “Santana”? Just try and you’ll see. And guess what! His ancestors are from Oradea! Talking about “New York New York” and “mak(ing) it anywhere”! It’s Oradea, baby, “my kind of town”. I mean, who hasn’t relatives in Oradea? Oh my God! Me! And the guy actually smoked inside the theatre making the fire department “beg for some kisses”, but, you know what…I’ll let him go with it this time because he praised the beauty of our theatre. And if this is not another reason for going to the theatre, what else could be?
“I’m not afraid” that Gabriel will get angry with me because “the lady” that is moi “is a tramp” and she is quite pretty. I think. And I did it “my way”.
A “tender embrace”.
M.
P.S. Heeey! But the guy with the lights DID his job! Jesus Christ! He did his job and at some point I thought I would die not from elocution but from blindness.

joi, 3 decembrie 2015

De ce (NU) îmi iubesc conaţionalii…sau cum mi-am petrecut sfârşitul vieţii de blogger



Pentru că s-ar putea să fie the end datorită unor super patrioţi. Iubirea şi ura sunt la extreme iar eu aş putea cu uşurinţă să trec de-o parte sau alta, dar, în acest caz, mă rezum în a adăuga un simplu NU.

Prin urmare, de ce nu iubesc colocatarii acestui minunat buchet de flori (când eram mică, mi se spunea la şcoală că ţara mea seamănă cu un buchet de flori)?

Pentru că nu sunt constanţi, sunt trădători, ipocriţi şi patetici, îşi schimbă pozele de profil de ziua ţării, folosind tricolorul, iar în celelalte 364 de zile îşi ponegresc ţara. Urlă în loc să vorbească. Sunt balcanici, deşi se doresc occidentali. Toţi se pricep la politică, dar nu sunt capabili să îşi aleagă un reprezentant mai acătării. Se plâng mereu că “numai în România se poate aşa ceva” dar când e vorba să riposteze sau să îsi ceară drepturile de cetăţeni, locuitori, clienţi tac şi plătesc ca nişte prostovani. Nu le place corupţia, dar sunt corupţi şi coruptibili. Le place să înghită multe, trăind după dictonul “mai rău să nu fie”. Le place să trăiască în maşini scumpe şi să aibă telefoane scumpe, dar au restanţe la întreţinere. In loc să investească în educaţia şi dinţii progeniturilor, investesc în maşini şi roţi. Tânjesc să fie invidiaţi de ceilalţi datorită maşinii, telefonului, statutului, portofelului şi nasului care se ridică unde aerul este rarefiat şi irespirabil. Le plac prea mult banii dar nu ca să trăiască, ci ca să moară vecinul de pizmă şi inimă neagră. Sunt cam murdari şi leneşi - a se vedea praful de pe străzi, mizeria din spatele curţii, chiştocurile de ţigară aruncate pe stradă, hârtiile aruncate pe stradă jegul din şcoli şi spitale sau, pur şi simplu, tomberoanele din curţile blocurilor. Sunt zgârciţi cu ce nu trebuie: pungile pentru gunoi, dentistul, florile, educaţia, săpunul şi apa. Ii recunoşti oriunde dupa zbierete în telefon şi după portofelele burduşite (nu le plac cardurile). Bărbaţii nu ştiu să asorteze şosetele cu pantofii, li se vede părul pe picioare când se aşează pentru că şosetele sunt prea scurte, cămăşile sunt prea strâmte şi prost călcate (dar sunt de firmă), cravata nu se potriveşte cu cămaşa dar ei sunt în costum, le plac hainele prea strâmte pe nişte siluete îndoielnice, le place doar “sala”,  iar obiectivul este să devină nişte mastondonţi umblători, cu ceafă lată şi spate de bou, fotbalul este sportul naţional preferat, deşi echipa naţionala este o mare conopidă (a se vedea comentariile împătimiţilor în timpul meciurilor), le plac “trelingurile” de firmă şi le poartă la sală, la piaţă, la bătut covoare, la cafea, la agăţat, la tăierea porcului. Se însoară cu nişte fecioare pristine, tânjesc după profesioniste şi speră că acestea din urmă le vor arăta un strop de iubire fără să realizeze că ei, conducând “doar” un Opel Astra, nu vor avea parte niciodată de acel “strop”. Sunt misogini şi nu prea acceptă ca nevestica sau consoarta să aducă mai mulţi bani în casă sau să fie mai deşteaptă decât ei. La vârsta a doua devin suspect de religioşi, fac burtă şi guşă şi nu le mai rămâne nimic de făcut decât să îşi pună banii la bătaie. Româncele sunt în mare parte nişte muieruşti guralive, ţipătoare, printre cele mai frumoase din lume, deşi nu au câştigat niciodată niciun titlu de Miss Univers, dar e bine totuşi că sunt frumoase şi uşor de prins. Le plac hainele scumpe şi care sar în ochi, genţile de firmă, mari şi de lac, blănurile, bling blingul dar nu se chinuie să încerce să le achiziţioneze fără ajutorul unui purtător de pantagaci. Le place lor să fie, aşa, pisicoase, şi să facă pe neajutoratele şi a doua zi se trezesc cu o gentuţă la uşă şi cu un căţel, mic şi el, precum creierul generosului. Nu sunt foarte ambiţioase să realizeze ceva singure, ci, după cum le învaţă mămicile, trebuie să pună lăbuţa pe “unul cu bani” care să le asigure un trai de poveste unde stăpăneşte regina prostiei. Işi fac cumpărăturile prin străinătate şi resping produsele locale, dar sunt patrioate şi postează poze în costumul popular. Se ştie că ia are avantajele ei în zona bustului. Se mărită rapid, trântesc vreo doi plozi, stau acasă şi fac pe casnicele, până se trezesc cu un divorţ urât la uşă şi dupa aia în fundul gol. Botul aka supapele sunt vechi, silueta de viespe de pe vremuri s-a dus pe apa sâmbetei la fel cum s-a dus şi amorul soţiorului în căutare de talente noi. Dar au toate şansele să îşi plângă de necaz la Măruţă sau Capatos. Mai ales dacă a facut parte din viaţa vreunui nabab. Se plâng mereu de viaţa grea, de şcoală, de poveri, de soţ, de bani, de copii. Multe dintre ele transformă maternitatea într-o meserie, uită să fie soţii şi iubite şi se trezesc la vârsta a doua, singure, fără să ştie să facă nimic, alegând culoarea mov la urmatoarea vizită la hairstylist. Copiii sunt nişte loaze patentate, needucate, care nu ştiu să folosească cuţitul şi furculiţa, care comandă şi nu cer politicos, care nu salută, ci mormăie un “ce” crăcănat printre buzişoarele acre care nu se deschid pentru a nu se vedea dinţii galbeni şi cariaţi. Le sunt străine cuvinte precum “te rog” sau“mulţumesc” dar sunt buni cunoscători ai “lol”, “plm”, “puii mei” şi alte trebuşoare diavolesc de şmechere. Sunt pregătiţi pentru viaţă de părinţi, dând vina mereu pe alţii, neasumându-şi nimic şi încercând să fenteze “sistemul”. Toţi îşi doresc o diplomă care să ateste cel puţin statutul de “descoperitor de gaură pe Lun㔺i un telefon mişto până în clasa a cincea.

Ei, uite de-aia nu îmi iubesc conaţionalii!

M.

P.S. Pe unii dintre conaţionali îi iubesc cu ardoare, iar eu când iubesc, chiar iubesc. Se ştiu ei.

marți, 24 noiembrie 2015

Banking, ghişeiste şi alte monede…de plătit



Acest cuvânt “banking” mă pune în încurcătură şi nu pentru că eu sunt (probabil) printre puţinii care recunosc că ştiinţele exacte au fost prea exacte pentru mine. Nu consider că este imperios necesar să recunosc figuri geometrice cu mai mult de 8 laturi sau să rezolv infinitul. Ce mă interesează sunt doar nişte procente în anumite perioade ale anului, dar cu toată sofisticăreala tehnologică, rezolv problema in 2 secunde. Pentru o cauză “nobilă”, pot să tastez cu viteza luminii.  Dar banking si toate calculele, denumirile, dobânzile mă fac să dezvolt o anumită repulsie faţă de anumite culori. Pentru că băncile sunt colorate. Pentru a-ţi face viaţa mai colorată.

1.      Banca albastră a fost prima iubire. De durată, luuungă, dar au apărut nişte impedimente, cum ar fi nişte angajaţi prea loiali, prea enervanţi, prea scărboşi (cei care te sună din capitală). Si am spus adio. Mai am încă tokenul şi conturile.

2.      Banca roz a fost roz. Drăguţă, aproape, simpatică şi…roz. Dar a fost preluată de o altă bancă, mai fadă ca şi colorit şi totul s-a schimbat. Am primit chiar şi un card foarte drăguţ, dar nu am reuşit să îl activez pentru că au uitat să inscripţioneze pinul în plic. Plicul l-am primit. Pin-ul nu. Au scanat, fotografiat dar nu am primit încă niciun răspuns. De o lună. Prin urmare, relaţia noastră nu mai e roz. Dar am păstrat şi în acest caz cardul şi contul.
Cardul mort. Si mie nu îmi place să am morţi prin portofel. Sunt de-ajuns iluştrii de pe bancnote

3.      Banca negru pe galben este prost crescută. Nu ştiu de ce este un iz anume în orice clădire a băncii respective, angajate pregătite pentru un casting la un film hard core, Internet banking varză, depozite conopidă şi multe alte operaţiuni ciudate. Ah…şi nu au tot timpul rest la valută. Adică 4 euro e o sumă de bani considerabilă? Dah…Dar ei sunt nişte drăguţi pentru că au contracte cu mai toate instituţiile publice.

Dar ce contribuie la încreţirea nervilor mei, cu dobândă 0, este că angajaţii băncilor sunt nişte roboţi enervanţi, cu un discurs învăţat pe de rost şi nu reuşesc să explice (cum zicea Denzel Washington în Philadelphia) ca unui copil de 4 ani ce înseamnă comisioane, dobânzi, depozite, rate, scadenţe şi alte trebuşoare sofisticat de financiare. Poate că sunt eu mai lentă şi mai cap pătrat la aceste operaţiuni, dar chiar am nevoie de explicaţii. Si când văd că în majoritatea cazurilor clienţii arată ca şi cum înţeleg tot, zâmbesc şi totul este clar, aprobă dând din cap, brusc dau şi eu din cap, ca o girafă…drăguţă…dar doar drăguţă. Pentru că girafele sunt…doar drăguţe. Si mă trezesc că nu pricep, că am nu ştiu ce comision, că …am doar gene lungi. Ca o girafă.

Dar ştiu limbi străine şi ar putea să mă angajeze la ghişeu. Am terminat literele, pot să învăţ pe de rost o grămadă de discursuri şi aş putea turui şi eu un speech standard. Pentru că am auzit un dialog fantastic între o ghişeistă şi un client străin. Biata de ea…”Me…monkey…. me…no English…me…lost. Help!” Am vrut să îi sugerez să transmită un SOS (nu, nu e sosul de la friptură) să vină cineva să “îi salveze sufletul”. Dar m-am abţinut pentru că sufletul ei era vândut déjà băncii. Cum îi stă bine unui bancher.



M.

vineri, 20 noiembrie 2015

Şefia este noul …job



“Ce este tata?”
“Şef”.
Zbang! Ce ditamai gogoaşa! Şef. Cred că aş putea tolera mult mai bine un răspuns că tata poate fi un omuleţ verde sau un roboţel cu trei ochi decât o asemenea etalare de abilităţi zero.
Cum e să fii şef? Habar nu am. Nu am fost niciodată şefă şi nu am nicio intenţie de a deveni vreodată. Dar am văzut întrebarea retorică a unui prieten (cred că ar fi trebuit să se întrebe înainte de a fi fost şef, totuşi) şi mă gândeam că este o poziţie foarte ingrată, singuratică şi frustrantă. Aceasta este părerea mea de neşefă. In ciuda cârâielii mele, sunt foarte multe persoane care ar da orice să fie şefi. Să fie acolo, în top, printre cei mai cei, să respire aerul rarefiat al şefiei şi superiorităţii, să scape de aerul îmbâcsit al subordonării, să ia decizii vitale pentru omenire, să dreagă, să toarcă, să dezbată, să se dea de ceasul morţii.  Adevărul este că sunt multe poziţii care înglobează termenul de “şef” dar eu cred că noi nu avem destui oameni “corespunzători” pentru a fi şefi. Sefia este doar o poziţie PROVIZORIE, ingrată după cum am spus, deţinută de multe ori de nişte persoane care uită de unde au pornit, au tupeu şi nu fler, sunt mai obrăznicuţi şi mai nesimţiţi, mai dedicaţi unei cauze drepte sau nedrepte, mai adaptabili, mai …Şefia nu este un job. Să fie clar! Este doar un miraj periculos care poate să te schimbe dintr-o persoană de treabă într-un monstru, o Fata Morgana mai perversă şi unsă cu mai multe alifii care te poate face să îţi pierzi minţile.
Dar şefia poate aduce mai mult bănet. Si aceasta este o cauză bună. Serios. Într-o lume în care contează cheia de la maşină, mărimea telefonului, etichetele de pe haine, adâncimea decolteului, lungimea ghearelor şi a genelor false, selfie-ul de la gym şi carpeta cu răpirea din Serai din background un parteneriat cu un şef este mai mult decât un deziderat. Si chiar înţeleg frustrarea şi disperarea multora de a fi văzuţi într-o companie “selectă”, de a fi băgaţi în seamă, de a juca acest rol ruşinos de servitori prea serviabili, incapabili să îşi folosească inteligenţa (poate că nu o au) sau abilităţile pentru a urca 5 centimetri pe scara ierarhică. Fiecare face ce poate. Si cum poate. Problema este că le iese figura. Şi reuşesc să urce acei 5 centimetri într-un timp record datorită măiestriei de a se mula pe toanele, mofturile şi dorinţele şefului. Ce subalterni buni! Chiar de treabă, aş spune.
Oricât de macabru sună, sfârşitul este acelaşi pentru noi, toţi. Nu suntem nemuritori, toţi murim, indiferent că suntem şefi sau subordonaţi. Şi toţi ajungem în acelaşi loc, acolo unde predomină garoafele şi calele, iar viermişorii nu fac nicio diferenţă. Poate, totuşi, unii au dinţişori de aur.
M.