Still clubbin’ in O City…

Acum sigur îmi tai singură craca de sub picioare, dar ar trebui să îmi cos buzele să nu zic nimic. Si nu vreau să arăt ca mireasa moartă a lui Burton, cu buzişoare cusute, aşa că…Am mai scris despre posibile locaţii/ crâşme/birturi/puburi/cluburi din urbe, dar …a trecut vara, a venit toamna, plouă, e friguţ, nu prea mai îţi vine să tremuri pe terasă (aceeaşi şi aceeaşi) şi eşti în căutarea unui adăpost unde să hibernezi ca un urs sau ursoaică. Pentru că asta va fi toată iarna. Hibernare. Problema este că te-a luat pe nepregătite, ca totdeauna, şi cuibuşorul se va dovedi un piculeţ cam…prea puţin hot.

Dar să vedem care ar fi cele mai atrăgătoare cuibuşoare din Pădurea Minunată:

1.      Voi începe, din nou, cu Eagle. Black Eagle. Mândria şi supremaţia pasajului pe cupola căruia tronează vulturul minune. Din nou, aici trebuie să îţi faci rezervare din timp, din nou te vei înghesui cu lumea “bună” (unii arată ca nişte infractori, iar unele ca nişte dame experte), din nou vei primi aceleaşi coate în spate, din nou te vei mura în transpiraţie la baie (tot mică, tot înghesuită) asta dacă nu primeşti o uşă în nas, din nou nasul tău se va orienta o idée înspre dreapta sau stânga din cauza aromelor, din nou aceeaşi muzică (déjà ştii playlistul pe de rost), din nou muuuult fum şi fumuri, priviri indecent de pierdute şi exemplare teribil de scunde. Dar au avut loc nişte schimbări în spatele şi în faţa barului - cei uber cool despre care vorbeam într-un articol anterior şi-au luat zborul şi ne-au lăsat. Ah! Si aperolul este mai puţin diluat, dar gheaţa predomină totuşi.

2.      Steam. Steamy. Lângă Edison. Cred că fizica a fost materia preferată a proprietarilor celor două. Aburi, Edison, tot ce vrei. Populaţie mai puţin “spilcuită”, consumatori de berică şi chestiuni mai ieftine. Nu am priceput scările din Steam la capătul cărora este toaleta şi casino-ul. Imi place combinaţia: toaletă şi casino. Ambele, locuri de pierzanie. In spatele unor perdele roşii, grele din catifea se petrec lucrurile importante. Recunosc, nu am fost în spatele perdelelor şi s-ar putea să mă înşel. Steamy business.

3.      In Lord’s am fost foarte rar, dar aceeaşi atmosferă oldies but goldies, multe feţe şi fete, mai ridate sau mai întinse. Dar numai de bine despre baie! Mare, încăpătoare şi are oglindă mare!

4.      In Green Pub am fost o singură dată pentru că mi-au spus prietenii că muzica e bună. Ei fuseseră cu o seară înainte. Dar nu s-a mai repetat experienţa. E totuşi un lucru bun că nu sunt repetitivi ca cei din Black. Baia este mare, tipesele care servesc zâmbitoare. Problema este că sunt o grămadă de personaje aflate în acea perioadă ingrată şi nebună numită adolescenţă. Si nu prea pot să savurez nimic în prezenţa lor pentru că mă cuprinde un sentiment de milă (doar un pic) când văd atătea coşuri pe faţă.

5.      Rivo. A fost hitul verii. Din păcate, am nimerit şi o seară cu vânt şi ploaie şi a trebuit să stau înfofolită în pătură. Dar mi-a plăcut. Multă lume, unii mai pestriţi, dar bine, era chiar în epicentrul scandalului cu Cancan. Oradea şi toate guriţele aveau sonorul dat la minim. Poate se datora doar vântului şi ploii care era în culmea extazului, încreţindu-mi părul. Nu te aştepta la o mare varietate de opţiuni culinare, porţiile sunt decente şi nu ca la un local unde nu te mai poţi ridica de la masă fără să tragi scaunul, iar aperolul şi fructele de mare delicioase.

6.      Bali! Bali s-a deschis! Fascinant de plictisitor, cu aceleaşi guroace, aceiaşi gelaţi, aceleaşi mânoace babane, aceiaşi sâni pantagruelici, aceleaşi rochiţe mulate pe tot felul de trupuşoare, aceiaşi ochelari de soare, de firmă bineînţeles (acum predomină Ray Ban, fake sau veritabili, după posibilităţi), aceleaşi chei de maşină, aceleaşi locuri, aceleaşi zâmbete, cu guriţa închisă, decent, suav de decent, aceleaşi coafuri studiate, umflate, cârlionţi mai mari sau mai mici (din nou, după posibilităţi), aceiaşi tipi mortali şi “culi”, cu cămaşa decoltată, aşteptându-l parcă pe Cătălin Botezatu care să le mai desfacă un nasture, veşnic în căutarea prăzii, care uită că ar trebui să fie echipaţi cum se cuvine dacă doresc să se bucure de o partidă de vânătoare pe cinste. Poate ar trebui să facă cursuri de tragere la poligon. Bonzai!

7.      De Life nu mai trebuie să pomenesc pentru că va avea un succes nebun indiferent de sezon. Nişte personaje delicioase, cleioase, lipicioase (să mă înţelegeţi, li se trage de la atât de mult dans), creţe, linse, strâmte, băieţaşi cu pantalonaşi şi pantofiori de la H&M (albaştri, cu talpa albă), cu cămăşi care nu mai trebuie călcate că oricum zbiară de durere, mult mult bronz şi multă voie bună. Viaţa mea!

8.      Tapta. More than a bar… Dacă eşti amator de aperol, te sfătuiesc să îţi comanzi cum ajungi vreo patru pahare pentru că s-ar putea să fii anunţat după vreo 2 ore că nu mai este. Sâmbăta seara. Interesant. Asta înseamnă “mai mult decât un bar…” Muzica e mai mult decât OK, un pic cam tare dar ţipatul a devenit déjà un accesoriu. In schimb, baia este mare, cu o oglindă magică.

9.      Yellow Mellow…rezistă în ciuda vicisitudinilor. Multe feţişoare la pubertate, mulţi băieţaşi teribil de urâţi, cu nişte freze hidoase iar printre ei mai poţi vedea câte un tip care nu are mai mult de 30-40 de ani, dar, având în vedere compania, acesta intră în categoria “bătrâni”. Oare ce-o fi căutând pe acolo? Ah, înţeleg înţeleg…

10.   Tocmai am aflat de o vinotecă pe Moscovei, dar nu am fost înăuntru. Drăguţ. Si cică se construieşte un alt hot spot pe malul Crişului. Drăguţ din nou. Dacă ar putea să ridice nişte paravane împotriva fumurilor expulzate de maşini ar fi perfect, dar mă îndoiesc.

Si acum ţinuta de oraş: fustiţe sau rochiţe, din piele sau ceva imprimeu animalic, coliere minunat de sclipitoare (Zara predomină), părul deosebit de ţeapăn (chestia asta e valabilă pentru ambele sexe şi putea spune, parafrazănd reclama la fixativ, “transpiraţie puternică, coafura rezistă), ca la morţi, nişte tatuaje înfricoşătoare (acum sunt mult mai multe pentru că au mai crescut şi rezistă mai bine la durere), bărbi (mai curate sau mai nespălate), bărbuţe. Nu am înţeles de ce ţi-ai lăsa barbă dacă refuză cu încăpăţânare să crească în anumite zone. Nu te simţi ca un bărbat care începe să chelească? Dar pe faţă. Arăţi ca Deşertul Sahara, cu câte un cactus sau scaiete ici colo. Multe “bodiuri” din dantelă albă, îmbrăţisând nişte trupuri fascinant de diverse, multe cămăşuţe (am observat că tipilor le place să le vorbeşti cu diminutive, delicaţii de ei) cu floricele sau floroace, liane sau ceva plante din junglă, pantalonaşi scurţi (cheekinis) care lasă să se vadă funduleţul trădător al metehnelor posesoarei (mai leneşă sau mai activă la sală) şi multe altele.

Si mai sunt domnii fotografi de oraş. Pac! Pac! Cu aparatele lor mari, ei mici, cu mâinile întinse spre tavan, căutând vreun subiect bun de pozat, cu multe efecte speciale şi mult zgomot pentru nimic.

In final, diminutivul predomină. Totul este mic mic, micuţ, enervant de micuţ. Sperăm la mai mare.

Vă doresc o toamnă hot şi lungă.

M.

P.S. “E grozav, e comod, e uşor!/
E convenabil să fii spectator, spectator !” ar spune Alexandru Andrieş, dar eu zic că e MAGIC!

Du-te la teatru!

Du-te la teatru chiar dacă te ascunzi în spatele a tot felul de motive: că eşti ocupat, că eşti obosit, că eşti plictisit!

Du-te la teatru chiar dacă tună şi fulgeră, plouă sau ninge! Nu fi leneş!

Du-te la teatru chiar dacă ajungi în ultima clipă, nu ai loc de parcare şi ţi-ai rupt tocul în pavaj!

Du-te la teatru chiar dacă amicul spectator din faţa ta se crede în fotoliul lui de acasă şi se lăfăie ca un paşă, furându-ţi toată priveliştea!

Du-te la teatru chiar dacă mândra din faţa ta s-a gândit că e locul şi momentul perfect pentru a-şi face un coc cât toate zilele, folosind mult prea uzitata “gogoaşă” (big size, bineînţeles)!

Du-te la teatru chiar dacă la final vei vedea câte un spectator mâncând seminţe cu nesaţ şi scuipând şmechereşte într-o parte!

Du-te la teatru chiar dacă nu realizezi că nu e pauză şi trebuie să stai locului nu să te ridici!

Du-te la teatru chiar dacă porţi “adidaşi”!

Du-te la teatru chiar dacă nu ai auzit în viaţa ta de Cehov, Pirandello sau Kiriţescu!

Du-te la teatru chiar dacă nu poţi să urli “Băăăăă”!

Du-te la teatru chiar dacă eşti doar fan “Românii au talent”! Vei avea o mare surpriză!

Du-te la teatru să vezi oameni frumoşi, oameni talentaţi, oameni care trăiesc pentru tine pe scenă, oameni care ştiu să “numere” doar numărul de repetiţii, turnee, chemări la rampă, oameni care îţi dăruiesc o părticică din viaţa lor, oameni simpli şi modeşti care îşi vor chema singuri taxiul la miez de noapte, după ce luminile rampei s-au stins şi spectatorii au plecat fericiţi care încotro, oameni coloraţi care îţi vor colora viaţa chiar dacă tu iubeşti albul şi negrul, oameni care te ajută să uiţi pentru câteva ore cât de obositor, monoton şi fad este cotidianul. Ei, doar ei, ACTORII!

M.

P.S. Poate sunt un pic prea “teatrală”, dar eu sunt absolventă de litere, iar tipesele de la litere au avut mereu această tendinţă de a cădea în “teatral”. Dar, mergeti la teatru!

Dragă şcoală, te urăsc!

Poate nu ar trebui să folosesc acest cuvânt odios, dar nu am reuşit să găsesc un alt verb care să exprime un anume sentiment al meu, în acest moment.

De ce aş urî şcoala, eu care am învăţat ca o apucată? Mda…mi-a plăcut la şcoală. Foarte mult. Chiar prea mult. Dar nu aş vrea să fiu la şcoală acum. A devenit o instituţie care nu produce decât viitori idioţi, descurcăreţi, copiatori, şmecheri, nesimţiţi, prost crescuţi, tâmpiţi, psihologic retardaţi, super sexuali şi inadaptaţi. Vai de mine! Ce limbaj! Dar oricât de mult mă veţi condamna, acesta este adevărul.

Fiecare zi îmi aduce noi şi noi dovezi că sistemul educaţional din România este această corabie lipicioasă, murdară şi fără comandor, care se scufundă în apropierea unei insule uitată de lume. O corabie plină ochi cu tot felul de miniştri, inspectoraşi (care, fie vorba între noi, nu prea au har), autori de culegeri, mulţi autori de culegeri, profesoraşi care au ajuns deodată la Bucureşti şi cred că au descoperit viaţă pe Lună, învăţătoare profitoare şi avide de atenţie şi atenţii, elevi bălăngănindu-se de colo colo, căutând avid vreun loc unde să poată trage un fum (toaleta a devenit neîncăpătoare), părinţi care au fost nişte loaze şi nişte prostovani în şcoală şi acum au pretenţii ca vlăstarele lor să devină următorii Einstein, femei de serviciu care trag mătura după ele, şoareci şi mizerie, perdeluţe şi covoraşe, chioşcuri şi chiştoace, săli de sport mici mici, directori babani, portari suspect de creduli (de pedofili, aţi auzit? Da, e România, dar, credeţi-mă mişună peste tot!) şi de alte specimene care îşi petrec timpul la şcoală.

Dragi părinţi, directori, învăţătoare, profesori, oameni…

1.      Uniforma NU este un semn de sărăcie. Uniforma ar trebui să-l facă pe copilul/elevul vostru SĂ FIE MÂNDRU că merge la şcoala respectivă, că aparţine unui grup, că este elev. De ce ţi-ai trimite fiica la şcoală în colanţi cu imprimeu leopard, atât de strâmţi că poţi să vezi tot ce nu vrei să vezi la un copil, cu rochii atât de scurte că li se vede poponeţul, cu ojă pe gheruţe, cu tricouri cu mesaje tâmpite , rujate sau fardate? Mami, ţie chiar îţi place cum arată fiica ta? Ah…poate este copia ta fidelă şi atunci încerci să îi asiguri de pe acum un viitor strălucitor. De ce ţi-ai trimite băiatul la şcoală veşnic în “treling”, tuns zero sau cu calota aceea de împărat chinez de la început de secol XX, fără să ştie să îşi lege şireturile sau să tacă când trebuie să tacă? E mai comod pentru tine dimineaţa – nu mai trebuie să îl piepteni, nu mai trebuie să îi calci cămaşa. Poate nici nu mai trebuie să se spele. Nici pe dinţi şi nici pe altceva. Oricum, o grămadă de pici cu dinţi murdari şi cariaţi.

2.      Scoala NU este un loc unde să îţi etalezi averea, ci ceea ce ştie plodul. Faptul că ai în garaj zece Porsche şi deţii jumătate din oraş nu îl va transforma pe copilul tău în geniu. Decât dacă vei ajunge la vreo învăţătoare disperată să cunoască “lumea bună” a oraşului şi care va găsi mijloace de a scoate în evidenţă vreo trăsătură de-a loazei. Să vorbească la telefonul răcnet, ultima apariţie pe piaţă. Iar “doamna” nu îl confiscă. Probabil îi este frică să pună mâna pe device. Că ele, dragele de ele, fiind un fel de “a doua mamă” vor avea grijă de vlăstar, trimiţându-l la 20 de olimpiade, 15 concursuri (toate se plătesc de către părinţi), nicio excursie, nicio serbare (prea mult de lucru). Si ca nişte mame sufletiste, pline de sentiment, vor avea grijă să elimine orele de desen, pictură, muzică, educaţie fizică şi vor face doar matematică şi română (ca să justifice toate culegerile pe care copiii le cară ca nişte robi în ghiozdan în fiecare zi). Iar dacă se întâmplă să existe vreun copil talentat la altceva în afară de mate şi română, acest lucru nu se menţionează la serbarea de sfârşit de an. Ce poate ieşi din acel copil? Un “loser”, un “artist” şi nu un om de bine, respectat, de succes, care ştie să numere şi să socotească. Banii!

3.      Scoala NU este un loc în care copilul/elevul vostru să se îngraşe ca un porcuşor. Voi chiar nu pricepeţi că aceste chioşcuri cu pizze, biscuiţi, ciocolată, napolitane, sucuri şi suculeţe, brânză veche şi alte alimente dubioase nu îi ajută deloc pe plozi? Bineînţeles, îmi dau seama de afacerile din spatele acestor chioşcuri, “dilurile” dintre directorii de şcoală si diverşi antreprenori. Nu înţeleg de ce ţi-ai mai duce copilul la înot, polo, tenis, gimnastică când arată ca un bolovan care se rostogoleşte între clasă şi chioşc pe banii voştri? Mai bine vi-aţi face voi masaj la creier!

4.      Vacanţa NU este after school. De ce le mai daţi vacanţă copiilor când au de rezolvat 3 culegeri la mate şi alte 3 la română? Ei nu au dreptul la zile libere? Sunt ca nişte muncitori care lucrează în două schimburi. Cu părinţi care trebuie să citească indicaţii de muncă unor plozi din clasa 0, cu bunici care explică probleme la mate, cu toată familia angrenată în această vacanţă mai mult decât perfectă. Nu v-aţi gândit că aceşti copii lucrează ca nişte salahori pe timpul verii iar voi îi răsplătiţi cu un amărât de 10 sau un foarte bine? Atât. Nimic mai mult.

In prostia şi naivitatea mea, încă mă mir că în anul I studenţii mei nu ştiu să stea pe scaun, se scarpină în toate locurile, sunt dependenţi de telefon, se cer la baie în timpul cursurilor, băieţii vin îmbrăcaţi în “treling”, iar fetele arată ca nişte mimoze preţioase, plictisite şi guroase, nu se uită în ochii tăi când vorbeşti cu ei, se gudură ca nişte căţei plouaţi pentru o notă bună şi doresc cu disperare să fie “cul”. Mda…cul-de-sac.

Concluzia? Ar trebui desfiinţate toate etapele dintre grădiniţă şi facultate. Aceleaşi comportamente.

Vă salut respectuos şi academic.

M.

Cum să nu te pufnească râsu’ plânsu’

Uite aşa!

Cum să nu te bufnească râsu’ plânsu’ când te duci la meciurile de baschet ale echipei vedete locale şi o tanti între două vârste, îmbrăcată într-un “treling” cu un dragon fioros pe spate, cu toată oferta Bijuteriei Atena pe ea, de-abia ieşită de sub casca de la coafor este cea care şterge podeaua?

Cum să nu te bufnească râsu’ plânsu’ din nou când, la meciurile aceleiaşi echipe, tanti mai sus-menţionată lipseşte, iar locul dumneaei este luat de nişte fătuci machiate, îmbrăcate în blugi cu sclipici, cu lănţic, care fac acelaşi lucru?

Dragă îngerule cu aripi mari, din cealaltă parte a sălii, te rog să le sugerezi organizatorilor că ar putea selecta nişte băieţi de la echipele de juniori care să şteargă podeaua în timpul meciurilor. Aşa cum există copii de mingi la tenis. Sunt sigură că ar fi bucuroşi. Asta dacă nu sunt nişte mironosiţe care practică acest sport doar de amorul artei. Sau organizaţi un casting. Ar fi mai util.

Cum să nu te bufnească râsu’ plânsu’ când, din nou la meciurile de baschet, bărbaţii locali sunt nişte buldozere scunde, cu o bărbăţie îndoielnică, certaţi cu orice miros atrăgător, care nu te lasă să treci în faţa lor şi îţi mai dau şi coate? Să înţeleg că mă consideraţi egala voastră şi ar trebui să mă lupt cot la cot cu voi pe scări? Hahalerelor!

Cum să nu te bufnească râsu’ plânsu’ când, din nou la meciurile de baschet, locul de lângă tine nu e ocupat, dar persoana din spate ţine cu orice preţ să îşi dezmorţească picioarele şi să răspândească o aromă acră de tenişi nespălaţi? Pentru că se poartă nespălaţii.

Cum să nu te bufnească râsu’ plânsu’ când, tot la meciurile de baschet, o grămadă de pupeze sunt angrenate într-un du-te vino obositor şi sclipitor (poartă perle, dragele de ele) doar doar le-o zări vreun specimen mai înalt decât media aka un jucător de la vreo echipă, locală sau nu? Hellooooo! Mai uitaţi-vă şi voi la Beyonce sau Rihanna şi veţi înţelege ce le place băieţilor din “Da Hood”.

Cum să nu te bufnească râsu’ plânsu’ când, tot la meciurile de baschet, în spatele tău stau o grămadă de puberi, cu 5 milioane de coşuri pe faţă, aparent “culi” care înjură de mama focului tot ce ţine de echipa adversă? Yo! Chill, băieţaşi! Faceţi riduri la limbă şi veţi regreta mai târziu!

Cum să nu te bufnească râsu’ plânsu’ când, tot la meciurile de baschet (ofofof), mascota îşi pierde părul? Biata de ea, în curând vom avea o mascotă cheală. Aş putea să caut printre ghemele bunicii să îi lipim păr. Pentru că e vorba de Leone, adică un leu. Iar leii sunt faimoşi pentru claia de blană numită coamă.

Cam atât pentru că am început să sughiţ de la atâta râs şi plans.

M.

P.S. Mi-e dor de cheerleaders! Unde-or fi? La probe pentru nişte costumaşe decente/sportive?