Prinţesa mea portocalie…

Oraşul meu de catifea e în lacrimi. Oraşul meu de catifea a deschis ochii în această dimineaţă şi şi-a amintit. De flăcările ca nişte balauri care muşcau din cerul rănit. Iar jos era ea. Frumoasa prinţesă. In rochia ei dantelată, portocaliu şi galben. Care acum era pătată de funingine şi fum. Puteai să îi auzi strigătul disperat. Puteai să auzi ţipetele ei neputincioase. Iar tu stăteai prostit şi aproape paralizat de durere, neputând să o salvezi. Pe ea. Pe frumoasa prinţesă a cărei coroană s-a prăbuşit sub greutatea mistuitoare a volburei furioase. Si te întrebai de ce. De ce au mistuit-o? De ce au rănit-o? Pe ea. Frumoasă şi impunătoare. Poate cea mai frumoasă prinţesă a tărâmului. Ea care te-a înveselit când erai mică. Te-a făcut să descoperi magia poveştilor. Să te crezi tu o mica prinţesă când urcai scările impunătoare şi deschideai uşile mari si grele. Iar lacrimile au început să curgă. Pentru frumoasa prinţesă rănită care zăcea înconjurată de frumoasele ei dantele,  sfâşiate …acum o amintire. Răpusă de focul cel rău. 

 Sursa: https://ghidlocal.com/oradea/articole/palatul-episcopiei-greco-catolice-o-perla-oradiei/

Oraşul meu de catifea plânge. Cu lacrimi mari şi grele, coborâte din norii furioşi care s-au adunat deasupra lui. Deasupra ei. O plâng pe ea. Pe frumoasa prinţesă. Poate ar vrea să simtă căldura soarelui care să-i pătrundă în piele. Să îi mângâie oasele. Să îi atingă sufletul. Dar vezi tu…tărâmul lacrimilor e plin de mistere. Ce s-a întâmplat cu această lume perfectă?  

M.