Câteodată
am impresia că “jegul” este o componentă a ADN-ului uman. Si aici nu mă refer
la “calitatea” îndoielnică a unor colegi de existenţă, deşi mă îndoiesc de
“calitatea” umană a celor care provoacă acest dezastru. Mă refer la mizeria pe
care o lăsăm în urma noastră. Peste tot. Mai ales în spaţiul public pentru că,
de, spaţiul public este un loc comun şi de ce să mă îngrijorez eu când există
alţi proşti care să-şi facă griji? E, aşa, un aer trist şi dezolant cu privire
la ceea ce se întâmplă în jur. Coşuri de gunoi pline ochi, tomberoane care
colcăie de jeguri aruncate unele peste altele, mizerii pur şi simplu aruncate
ostentativ lângă coşurile de gunoi, sticle de plastic, doze de suc, pungi din
plastic, mult plastic peste tot. Oameni jegoşi care încă nu ştiu sau, pur şi
simplu, refuză să selecteze gunoiul pe care ei înşişi îl produc. Jegoşi care
refuză să folosească pungile de gunoi, cărora nu le pasă de mediul în care
trăiesc, cărora nu le pasă de mediul în care vor trăi copiii şi nepoţii lor. Care,
la rândul lor, având exemplul patern şi matern, procedează la fel. Asta mă duce
cu gândul la şcoala altfel, săptămâna fatidică din fiecare an, când, din lipsă
de activităţi “altfel”, lipsă de inspiraţie, copiii comandă pizza în clasă,
stau pe telefoane, merg la mall sau fac vreo 100 de ore de mate şi română. Eu
i-aş duce într-o plimbare pe Malul Crişului, în vreun parc sau în Băile Felix
şi aş organiza un concurs intitulat “Surprinde mizeria în 100 de poze fără
photoshop”. Premiul: o excursie scurtă cu părinţii în zonele respective,
echipaţi cu mănuşi din plastic, saci de gunoi, timp de 15 minute. Nu mai mult.
15 minute.
Sursa: arhiva personala
Aşa aş îmbina mai multe treburi: joaca pe telefon, obsesia pentru
poze cu, trist dar adevărat, imaginile deplorabile din jur şi un minim de
spirit civic, educaţie şi respect pentru acest pământ. Pentru că material
există în abundenţă. In toate pozele pe care le-am văzut lebedele de pe Criş
sunt albe. Dar ele nu sunt albe. Penajul lor este galben de la mizeria în care
trăiesc, obiectele din plastic printre care înoată, apa neagră care colcăie de
jeg. E trist, atât de trist.
Pentru că toată lumea se pricepe, din scutece până
în sicriu, aş putea să întreb şi eu ceva? Poate primesc un răspuns. De ce nu
există legi mai aspre cu privire la protejarea mediului înconjurător? De ce
există atât de mulţi absolvenţi ai Facultăţii de Protecţie a Mediului iar
mediul înconjurător arată jalnic? Ce păzesc aceşti absolvenţi? Unde dispar
aceşti absolvenţi? Sau doar frecventează această facultate de dragul unei
hârtii pe care scrie Diplomă? Un copac măcelărit degeaba! De ce nu există mai
multe proiecte, organizate în colaborare cu şcolile, de conştientizare a
importanţei protejării mediului înconjurător? De ce nu se organizează excursii
în Băile Felix în cadrul săptămânii şcoala altfel, ci doar la Barcelona, Paris
sau Viena, cu o oprire obligatorie în Parndorf? De ce nu sunt pedepsiţi aspru cei care
aruncă mizerii pe stradă, în apă,
vandalizează coşurile de gunoi, mănâncă şi aruncă ambalajul pe scări, lângă
coşul de gunoi? De ce oamenii nu conştientizează că nu ar trebui să trăiască în
această mizerie colectivă? De ce oamenilor nu le pasă de acest pământ prea
generos, prea hăituit, prea chinuit, prea exploatat, prea batjocorit, prea
umilit, prea amărât? Va veni o vreme când va fi prea târziu.
M.
P.S. Stiu că în şcolile din România profesorii nu au
voie să scoată copiii din “mediul” lor “familiar”, dar eu cred că a fi copil înseamnă să ai
genunchii juliţi, obrajii roşii pentru că ai alergat şi nu degete tocite de la
butonat sau buze fripte de la mestecat chicken wings şi chips. Dar ce ştiu eu?
“I’m just a dreamer” (Ozzy Osbourne)