Pe când eram o operă de artă…

Nu ştiu câţi vor citi această postare. Pentru că nu critic pe nimeni, nu mă cert cu mine, cu nimeni. Nu ridic în slăvi pe nimeni. Nu conţine nimic scandalos. Imi dau seama că îi lipseşte o anumită “suculenţă”,  dar eu sper şi îmi doresc foarte mult să fie citită şi înţeleasă aşa cum doresc eu să fie înţeleasă. Postarea aceasta este despre o carte. O carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am primit-o de ziua mea. Deoarece… eu, da, primesc şi cărţi de ziua mea. Am răsfoit-o atunci, dar nu am citit-o pentru că începutul mi s-a părut un pic prea sarcastic, chiar şi pentru mine …

“Mi- am ratat întotdeauna sinuciderile. Ca să fiu mai exact, am ratat întotdeauna totul: şi viaţa, şi sinuciderile.” Apoi, fotografia autorului de pe verso nu îmi spunea nimic. Inainte să citesc ceva, mi s-a părut întotdeauna fascinant să aflu lucruri despre autor, imagini, să încerc să descopăr scriitorul printre rânduri. Schmitt mi s-a părut că arată ca un un snob rafinat, incapabil să comunice, mai mult neamţ decât francez-belgian. Si am pus cartea deoparte. Dar zilele trecute, ca în fiecare an, făcându-mi lista cu cărţile pe care vreau şi trebuie să le citesc, am redescoperit cartea. Si am citit-o. Am citit-o într-o zi, în câteva ore. Pentru că nu am mai putut lăsa cartea şi pentru că „am simțit fericirea existenței. Simpla bucurie de a fi în mijlocul unei lumi atât de frumoase. De a nu fi o mulțime și atât de mult în același timp: o fereastră deschisă spre un univers care mă uimește, cadrul în care spațiul devine o pictură, o picătură într-un ocean, o picătură clară care realizează că există și, datorită ei, oceanul în sine. Minuscul și mare. Intens și nefericit.” 

Sursa: arhiva personala

Nu este o lectură uşoară, aş spune că e chiar brutală pe alocuri, dar este una dintre cele mai inspiraţionale şi lucide satire la adresa contemporaneităţii, superficialităţii, aparenţelor şi frumuseţii false a unei societăţi avide după faimă, putere, bani şi imagine.  Cartea spune povestea unui tânăr depresiv, Tazio,  care, eclipsat de cei doi fraţi mai mari, mult mai faimoşi şi mai arătoşi decât el, în încercarea lui disperată de a se sinucide, alege să trăiască în urma unei propuneri din partea unui celebru pictor, Zeus – Peter Lama. Acesta îi promite timp pentru a-l face să renunţe la sinucidere, ajungând într-un final să-i propună să uite de toate drepturile umane Tânărul este convins de Zeus-Peter Lama să se lase transormat într-o operă de artă. Deşi, la început, ezită, tânărul acceptă oferta şi declară în scris că Zeus este cel ce va lua hotărâri în legătură cu persoana lui. Zeus îi înscenează moartea și înmormântarea. Il supune pe tânăr unor operații estetice pentru a-l transorma într-un obiect unicat, o adevărată operă de artă foarte valoroasă şi cu un nume nou: Adam bis. Il prezintă în diferite expoziții nu ca pe un om, ci ca pe un obiect de artă. Într-o zi Adam îi întâlnește pe plajă pe pictorul Hannibal și pe fiica acestuia, Fiona de care se îndrăgostește. Si pentru că Adam încă are conştiinţă şi sentimente, ajunge să cunoască dragostea adevarată, acum, dorindu-şi  enorm să-şi recâştige condiţia umană. Zeus vrea să îi înăbușe această dorință prin diferite mijloace, chiar prin lobotomie. Îl expune pe Adam bis în diferite expoziții, iar după un timp  îl vinde  unui colecționar de unde este scos la licitație și cumpărat pentru o sumă enormă de stat pentru a fi prezentat într-un muzeu. Drumul spre libertate este lung, dar finalul este …

 Dacă vrei să afli finalul acestei cărţi, te invit să o citeşti. Mie mi s-a părut o poveste fascinantă despre modul în care omul, făcând anumite alegeri, după un timp, îşi dă seama că de fapt, lucrurile ar fi putut fi altfel dacă ar fi făcut alegerile potrivite. Iar numele personajelor sunt absolut fabuloase. Gândeşte-te: Adam bis (Adam, primul om creat de Dumnezeu, doar că aici este o replică – bis), Zeus-Peter Lama (Zeus – ‘tatăl zeilor şi oamenilor’, “un cretin care-şi împopoţonase  dinţii cu pietre preţioase”), Durand-Durand (omul de ştiinţă din “Barbarella”, filmul lui Roger Vadim), judecătorul Alfa, domnul Calvino. Cartea aceasta te face să te întrebi, te face să gândeşti, te face să reciteşti anumite pasaje. Citind această carte vei realiza că trăim într-o lume a întrebărilor si nu a răspunsurilor. Cartea aceasta îţi pune în balanţă alegerile. Cartea aceasta se aplică lumii în care trăim, normelor prosteşti care ne încorsetează, o lume în care „după frumusețe, trebuie să alegem urâțenia. Fără ezitare. Dacă un urât nu atrage atenția din prima, se face remarcat după aceea, stârnește comentarii, scoate capul la lumină, iese din anonimat, are drum deschis - ce spun, drum? - autostradă! Urâtul nu poate decât să progreseze. Va fi o continuă surpriză. Tocmai pentru că nu mai e deloc atrăgător, va fi un bun cuceritor. Tocmai pentru că pierde dacă face pe mutul, va străluci în sporovăieli galante. Va fi mai îndrăzneț, mai rapid, mai îndrăgostit, mai curtenitor, mai exaltat, mai generos, într-un cuvânt, mai eficient. (...) Frumusețea este un blestem care nu naște decât lene și indolență. (...)”

Citeşte “Pe când eram o operă deartă”!

M.