Nu înţeleg…

Imi aduc aminte din sporovăielile bunicii cu vecinele ce onoare era să aibă una dintre ele vreun fiu sau fiică “doctor”. Atunci credeam că persoana respectivă era cineva foarte important, că ştia multe multe şi că avea putere de viaţă şi moarte asupra oamenilor. Ce tare mă înşelam în naivitatea mea de copil!

Acum am ajuns să îi dispreţuiesc cu toată fiinţa mea. Nu pe toţi. Sunt convinsă că sunt mulţi care încă cred în menirea lor, pentru care Jurământul lui Hipocrate nu a fost doar o poezie de trei lulele trei surcele rostită în faţa unor părinţi înlăcrimaţi că progenitura a terminat medicina.

Nu înţeleg de ce lumea se ploconeşte în faţa lor ca în faţa unor sfinţi. Că doar nu e niciunul sfânt. Ei trebuie să fie uimitor de buni în ceea ce fac deoarece obiectul muncii lor este viaţa noastră. VIATA. Pentru asta s-au pregătit. Ei au ales această cale. Că au ales-o din diverse considerente este un alt discurs. Ar trebui să mă uit la ei cu evlavie în speranţa că îmi vor da o veste bună?

Nu am înţeles niciodată de ce doctorul meu de familie îşi trântea un orar pe care nu îl respecta. De la 7 dimineaţa. Eram acolo la 7, dar doctorul întârzia boiereşte şi ajungea pe la 9. Si mai stăteam vreo jumătate de oră. Probabil era greu să îşi tragă halatul pe el. Si nu accepta programări. Iar dacă eu mârâiam în nerăbdarea mea nevolnică, sigur se găsea vreun pensionar cu sacoşa plină de daruri pentru “domnu’ doctor” (pe care îşi dăduse toată pensia) să mă pună la perete. “Donşoară, domnu doctor e ocupat!” Cu ce?  Să îşi bea cafeaua primită în dar? Doar el fusese cel care îşi hotărâse programul de la 7 nu eu. Si eu nu sunt ocupată?  Ei, asta-i bună!

Nu înţeleg de ce ginecologii se cred aceşti guru pe pământ. Mai ales ele, doctoriţele – nişte gaiţe preţioase, rele, superioare şi poruncitoare. Nu e de ajuns că te simţi ca o văcuţă, într-o sală de aşteptare plină (deşi ai programare, nu se respectă niciodată termenul şi te întâlneşti cu toate vecinele, cunoştinţele, mămici, tătici, adolescente disperate, viitori tătici (cu voie sau fără voie), bunica, inamica şi ajungi să vorbeşti despre “cele lumeşti”). Si este un du-te vino frenetic, pe bandă. In chiloţei. Că de, la noi pudoarea nu contează. Suntem obişnuiţi să defilăm cu toate pe afară. Danga langa.Si mai auzi şi observaţiile/sfaturile pe care le dau că nu au bani să achiziţioneze o uşă. Sunt bani doar pentru o perdea. Aşa suntem noi obişnuiţi…fără perdea.

Nu înţeleg de ce trebuie să mă simt mică mică ca o furnică speriată că va fi strivită de greutatea tălpii marelui om când intru în cabinet. De ce nu este marele doctor în stare să fie politicos, gentleman, dacă este cazul? In momentul în care aude unde lucrez se schimbă macazul. OOOOO….am devenit egala lor, probabil. Dar pe mine mă doare în cot. Eu nu vreau să devin egalul lor. Eu vreau să fiu tratată ca un pacient, să fiu informată pe un ton normal despre ce se întâmplă, să am o conversaţie decentă şi civilizată. Atât! Si nu să schimb impresii de bonton despre lumea academică că nu e locul potrivit!

Nu înţeleg de ce asistenta este, de obicei, această păzitoare a porţilor iadului, un Hades în variantă permanentată, cu lănţic la gleznă, cu gheare false, cu voce stridentă şi privire de şarpe. Ah, şi poze de profil bestiale. Că de, e o bestie. Mai ales dacă lucrează la Spitalul de copii sau Maternitate.

Nu înţeleg de ce ar trebui să plâng de milă unor doctori şi farmacişti care au ajuns după gratii după ce şi-au construit averi (şi ce averi) pe moartea unor oameni, copii nevinovaţi. Ba, stai! Au fost vinovaţi că s-au îmbolnăvit! De cancer! Bieţii de ei! Doctorii! Vai de soarta lor, săracii!

Nu înţeleg de ce în România trebuie să plătesc nişte sume colosale pentru un consult, iar dincolo se practică preţuri decente. Probabil în preţ intră ignoranţa, plicitiseala şi dispreţul.

Nu înţeleg de ce ar trebui să cad pe spate de uimire că nu ştiu care este student la medicină. Mda…cunoscând situaţia din învăţământul românesc, îmi voi permite să stau “dreaptă ca un ulm.” (Chiar e citat…M., mulţumesc!)

Nu am înţeles niciodată de ce în sălile de aşteptare, chiar şi la cabinetele private, este mizerie în colţuri. Imi repugnă acea nuanţă gri, murdară lăsată acolo de vreo femeie de serviciu incompetentă, frustrată că ea nu şi-a primit pacheţelul. Si mai frustrant este că angajatorul nu observă acest lucru.

Nu înţeleg. Poate mă lămureşte cineva. Până atunci mă lipsesc de serviciile ameţite oferite de acest sistem abrutizat, învechit şi otrăvitor.

M.

P.S. Mai e ceva…De ce halatele au atât de multe buzunare?