La mulţi ani…

Este 31 decembrie noaptea, târziu şi nu pot să închid ochii. Mă gândesc că ar trebui să îmi pun o dorinţă, ca toată lumea, dar îmi dau seama că, de fapt, dorinţele mele sunt visurile mele. Visurile mele nerostite, neauzite, necuvântate. Visurile mele secrete, neînţelese, nepătrunse, nepătate, neatinse de realitatea îngheţată din jur. Visurile mele sunt calde şi prietenoase, aici şi, totuşi, atât de departe. Visurile mele sunt ca nişte steluţe pe cerul îngheţat, păzite de luna mare şi rotundă pe care acum o văd prin geam. Sunt beculeţele care pâlpâie în acest decembrie fără zăpadă, visuri albe, visuri tremurătoare în atmosfera neclintită a acestui sfârşit de an. Visurile mele sunt aici, lângă mine, umane, vii, însufleţite, pătrunzătoare, puternice, strălucitoare. Visurile mele sunt sforile cu care se joacă un păpuşar ghiduş, un actor magic al cărui nume este viaţa. Viaţa mea. Iar dacă aş înceta să visez, acest păpuşar, acest copil frumos ar fi copleşit de tristeţe şi deznădejde pentru că i-aş fura jucăriile preferate.  Si trebuie să merg mai departe, să visez, să visez mai mult, să iubesc mai mult, să îmi ascult inima, să simt mai mult. Să mă gândesc la lucruri, să zâmbesc mai mult, să vreau să mă schimb, un pic, pe mine şi cu mine, să îmi dau seama cu adevărat cât este de importantă sinceritatea în recunoaşterea lucrurilor de care mi-e frică.  Să recitesc “Micul Prinţ”, cartea care m-a învăţat să visez.

<”Iată care-i secretul meu, un secret foarte simplu: Limpede nu vezi decât cu inima. Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi.”
”Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi...”, repetă micul prinţ,  ca să fie sigur că va ţine minte.
”E timpul pe care l-ai pierdut pentru trandafirul tău, care face ca trandafirul tău să fie atât de important.”
”E timpul pe care l-am pierdut pentru trandafirul meu…”, spuse micul prinţ,  ca să fie sigur că va ţine minte.
”Oamenii au uitat acest adevăr”, zise vulpea. ”Tu, însă, nu trebuie să îl uiţi. Devii responsabil, pentru totdeauna, pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru trandafirul tău...”
”Eu sunt răspunzător pentru trandafirul meu...”, repetă după ea micul prinţ, ca să fie sigur că va ţine minte.> (MICUL PRINŢ, de Antoine de Saint-Exupery)

La mulţi ani!

M.

Lanţul slăbiciunilor sau "keep the streets empty for me"...

Este o postare scrisă la nervi aşa că îi rog pe toţi calmii, zeniştii, chakriştii şi toţi cei care locuiesc în zone cu 2 maşini pe stradă şi 10 de locuri de parcare să nu citească.

Oradea…Decembrie, deşi temperatura de afară este destul de ridicată (am muşcate înflorite pe balcon şi brad în casă…California dreamin’) contribuind şi ea la încreţirea nervilor mei…Se apropie Crăciunul şi, ştiţi, toată suflarea este cuprinsă de febra cheltuirii banilor…Rogerius… epicentrul…miezul…buricul…focarul…SO NOT!!!

Să-mi explice şi mie cineva ce are zona asta de se îmbrânceşte lumea ca nebună! Că doar nu s-a descoperit nicio groapă plină de aur, nu e central universului, nu e străbătut de nicio paralelă, e într-o construcţie perpetuă, e plin de spitale ceea ce e bad jinx şi plin de magazine cu manechine care zâmbesc monstrous pe Coposu. Nu pricep! Pentru ce naiba te-ai învârti ca un bezmetic o oră pe ceas să găseşti loc de parcare? Doar ca să îţi cumperi bomboane de pom din piaţă??? Să bei o cafea la Danesa??? Ai o scuză doar dacă se întâmplă să locuieşti în magnifica zonă. Si eu mă număr printre cei “binecuvântaţi” să se învârtă în acest cerc vicios al nenorociţilor în căutarea unui loc de parcare. Deşi am abonament de riveran. Dar nu pot să parchez în curte. Din mai multe motive. Ca să ajung în curte trebuie să trec pe lângă tirurile celor de la Unicarm. Care sunt nişte bestii. Si tirurile şi şoferii. Si nu e deloc situaţia din Frumoasa şi bestia. Nuuuu! Apoi, dacă am norocul să ajung în curtea blocului, voi fi întâmpinată de nişte fiare vechi aka maşinile vecinilor septuagenari care stau parcate de ani de zile în acelaşi loc, iar ei îşi contemplă avuţia de pe balcon. Iar eu ajung din nou în situaţia să îmi contemplu ridurile de pe frunte de la atât de mult încruntat şi bombănit!

Dar azi…azi a fost o zi superbă…de-a dreptul magică! Eu sunt such a sucker, fricoasă, fraieră şi prea bine crescută când vine vorba de autorităţi, poliţie, parcări, amenzi şi alte blocaje şi azi este marţi. Si ce dacă e marţi, s-ar întreba unii. Ei bine, marţi şi joi sunt cele două zile fatidice ale săptămânii când se deratizează străzileşi când eu intru în sevraj. Iar eu, la fel ca cetăţeana Miţa Baston, o ghinionistă (pentru că pur şi simplu uit când e marţi şi când e joi şi nu am chef să îmi pun reminder zilnic pe telefon şi pentru treaba asta) care şi-a găsit roţile blocate de 2 ori şi a plătit amenzile respective plus taxa care reprezintă perioada de timp scursă de la blocarea roţilor şi până la descoperirea blocajului, încerc să mă conformez regulilor. Să parchez pe dreapta sau pe stânga.  După caz. Dar azi nu am găsit loc pe dreapta. După ce m-am învârtit 45 de minute de am ameţit, timp în care, spre ruşinea mea, am abuzat de limbajul birjăresc. Si am parcat pe stânga. Dar, pentru că acum suflu şi în iaurt, am sunat la numărul de telefon de la parcări – 0259436276 - la care nu a răspuns nimeni. O fi febra gătitului şi toate doamnele de acolo sunt acasă? Sau e zi scurtă? După aceea am sunat la un alt număr de telefon, tot parcări, pe care l-am găsit pe stâlpul de la parcări. Evrika!  Noroc cu stâlpii! Mi-a răspuns un domn foarte amabil care era uimit că mi s-au blocat roţile anul trecut. Cică nu se mai practică această chestiuţă de 2 ani. Hmmm…oi fi eu excepţia de la regulă? O fi zona de vină! Stiu eu! Rogerius! Dumnealui nu ştia nimic în legătură cu deratizarea stradală aşa că mi-a dat un alt număr de telefon de la Poliţia locală.Ţrrrrr!!!! Nimic. Bineînţeles că telefonul se încăpăţânează să rămână mut. Ok. Decid să fiu şi eu vitează de data aceasta şi îmi abandonez maşina pe stânga. Bineînţeles la 10 minute de casă pentru că eu nu am tupeul, nesimţirea şi proasta creştere a cuconetului  şi grăsanilor care îşi lasă maşinile cu avariile puse în curtea blocului meu şi ele/ei stau în piaţă cumparând cârnaţi şi bombonele din fermecata piaţă. Si ştiţi, e mai frumos să blochez toată parcarea decât să îmi mişc fundicul vreo 10 metri. Ajung acasă şi încep să google google până dau de un alt număr de telefon. Sun şi după încercări multiple îmi răspunde o duduie hlizindu-se (presupun că era toată nuri) care mă conectează la altă linie, linie care nu e cea bună, dar doamna de acolo îmi spune să nu îmi fac griji pentru deratizarea stradală pentru că e iarnă şi nu se mai spală străzile. Ufff! Trăiască iarna! Si aglomeraţia! Si piaţa Rogerius! Si cartierul Rogerius! Si Moş Crăciun.

Si uite aşa s-au scurs vreo 2 ore. Si eu încă am nişte întrebări legate de felul în care ar trebui să mă comport. Ar trebui să parchez pe interzis, să ignor toate semnele, să blochez alte maşini şi să merg mai departe nepăsătoare? Ar trebui să  nu mai dau telefoane, ar trebui să nu îmi pese, ar trebui să am mai mult curaj? Nu ştiu! Sau poate ar trebui să dau doar un singur telefon, unde trebuie şi toate problemele s-ar rezolva? Probabil.

M.

P.S. Dragă Moşule, iartă-mă că am fost un birjar azi…Uite, îmi doresc doar să vizitez Africa şi un Mini Cooper că e mai mic decât maşina mea şi poate aşa pot să găsesc loc de parcare mai repede şi mai uşor. Si, te rog, învaţă-le pe doamnele de la serviciile publice să apuce cu mâna receptorul telefonului (toate numerele încep cu 0259…)

Moş Crăciun există…

Da. Moş Crăciun există. Trăieşte la Polul Nord şi aşteaptă o scrisorică de la mine. Si voi crede mereu şi mereu, pentru totdeauna în Moş Crăciun, chiar dacă tocmai am primit un mic mesaj care îmi spune să cresc, să mă maturizez şi să nu mai visez cu ochii deschişi. Refuz. Pur şi simplu refuz să stau cu ochii închişi şi să fiu atât de practică, realistă şi mereu în alertă. Dacă asta înseamnă să fii adult, voi spune pas. Pentru că este atât de “passé precum 90/60/90 şi simetria”. (Ana Morodan dixit)

Moş Crăciun este acolo şi vine negreşit, la fel ca în fiecare an. Si îmi promit că, atunci când voi avea copii, ei îl vor iubi pe Moş Crăciun şi îl vor aştepta cu nerăbdare. Copiii mei nu vor primi bani, tablete şi telefoane de la Moşu datorită lipsei de inspiraţie, cauzată de lipsa viselor şi prezenţa lenei în vieţile adulţilor. Copiii mei vor visa cu ochii deschişi, pentru că mama lor îi va învăţa să viseze şi să spere. Copiii mei vor crede în basme, zâne, dragoni, spiriduşi, elfi şi reni si vor copilări cât trebuie să copilărească. Copiii mei îşi vor atârna şosetuţele şi vor tresări la fiecare zgomot din noaptea aceea magică. Copiii mei îl vor iubi pe Rudolf şi năsucul lui pentru că vor iubi animalele. Copiii mei îi vor scrie lui Moş Crăciun scrisori în fiecare an. Copiii mei nu vor accepta bolboroseli precum “Mi-a zis mami că nu există Moş Crăciun! Haha”! Copiii mei vor avea destul timp să se lupte cu realităţile devastatoare ale universului adult şi nu vor deveni la 10 ani nişte mini-adulţi enervanţi, realişti, serioşi, revoltaţi, poruncitori şi comandanţi. Copiii mei vor fi, probabil, nişte ciudaţi sofisticaţi pentru că vor fi ai mei. Copiii mei vor fi nişte hliziţi drăguţi care vor primi epistole de la Moşu’ şi la 20 de ani. Pentru că mă voi asigura eu de acest lucru. Copiii mei vor fi fericiţi în visele lor! Copiii mei vor fi fericiţi în realitate!

Iar pentru cei care refuză să viseze cu ochii deschişi, uite dovada că Moş Crăciun există!

Vă doresc vise minunate!

M.

Ain't that a kick in the head...

Just askin’… I am going to write this in English because, for some strange reasons, Romanian has failed me. This time. And because it’s about all things jazz, Sinatraish so…

So, last night it was supposed to be all about jazz. Frank Sinatra reloaded. Ok. I got the point when I bought the ticket, even though the question that is still haunting my cute brains is “Is Frank Sinatra a jazz singer?” Yet, last night, I had a problem with my understanding of jazzy things. Gabriel Farkas & Band are the guys who tried to entertain my ears, through the foggy atmosphere on the stage, the boredom of the drummer and the dancing moves of the main artist. I admit he is a showman and he’s got that thing that makes certain women fall off the chair, but I am so hard to please and I expected the guy to “fly me to the moon” in “my way”, yet he has not managed to “get under my skin”. I would have liked him to tell me to “fly away with him”, to feel like “the girl from Ipanema”, but “somethin’ stupid”, and it wasn’t somethin’ stupid like I love you, was going on and” the way I looked” last night reminded me of a “tender trap”.

Maybe those Christmas songs and snowy “witchcraft” “put my dreams away”. I didn’t want to think of the “stormy weather” at the beginning of December and I was thinking that “I would never smile again” if he didn’t sing about “April in Paris”. But he tried to “talk to me” by dobedoing “strangers in the night” and trying to “get a kick out of me”. Ok, he got it. I am lucky “to be a lady” and a “bad witch” because only bad witches have “Those fingers in my hair/That sly come-hither stare/That strips my conscience bare/It’s witchcraft.” Poor poor men. Wink.

But you know what/ I kind of  liked Gabriel’s mixture of accents. I mean, isn’t it sweet to say “vain” instead of “wine”, “viling” instead of willing” and “Sontono” instead of “Santana”? Just try and you’ll see. And guess what! His ancestors are from Oradea! Talking about “New York New York” and “mak(ing) it anywhere”! It’s Oradea, baby, “my kind of town”. I mean, who hasn’t relatives in Oradea? Oh my God! Me! And the guy actually smoked inside the theatre making the fire department “beg for some kisses”, but, you know what…I’ll let him go with it this time because he praised the beauty of our theatre. And if this is not another reason for going to the theatre, what else could be?

“I’m not afraid” that Gabriel will get angry with me because “the lady” that is moi “is a tramp” and she is quite pretty. I think. And I did it “my way”.

A “tender embrace”.

M.

P.S. Heeey! But the guy with the lights DID his job! Jesus Christ! He did his job and at some point I thought I would die not from elocution but from blindness.