Teatrul...

Am două mari obsesii. (OK, mai am câteva, dar unele nu le discut decât în anumite companii politicoase). Una, profundă, permanentă, privată este poezia. O alta – o obsesie publică, zgomotoasă – este teatrul.

Bine aţi venit la teatru! Luminile se sting, şoaptele se sting şi ele. Ȋn cele din urmă totul se liniștește, iar prima notă scapă în aer. Este ora spectacolului. Pentru două, poate trei ore, publicul, noi, stăm între zidurile unui teatru, dar existăm doar în trup, nu în spirit.

În spirit, am călătorit departe, în altă parte. Stăm cu personajele și plângem cu personajele, îi încurajăm în timp ce merg mai departe, până când timpul lor a expirat și trebuie să-și ia la revedere. Și totuși, nu este niciodată cu adevărat la revedere.

Căci atunci când părăsim acel spațiu, purtăm poveștile din inimile lor. Observăm puţin mai atenţi lumea din jurul nostru, imaginându-ne cum erau lucrurile sau cum ar fi putut să fie. Și poate chiar ne imaginăm pe scena aceea. Deoarece teatrul este un incubator al imaginației, o oglindă pentru gândire și o manifestare a magiei care se găsește în povești şi în viaţă.

 

Credit imagine: Sebi Tont
 

Eu cred în magie. Nu magie reală, ci magia pe care o putem crea folosindu-ne imaginația. Teatrul… Cred în magia teatrului. Teatrul este magic datorită legăturilor care se formează, legături de neîntrerupt formate de oameni care au toți un scop comun, acela de a-i face pe ceilalți fericiți. Dragostea care este împărtășită între noi este indescriptibil de puternică și va dura pentru totdeauna. De aceea teatrul este magie și magia este cu adevărat teatru.

La mulţi ani!

Cu toată dragostea,

Mira #pierdutaprintrecuvinte

Variaţii de primăvară…

 

Martie…ai venit. Și din nou, fiecare primăvară este ACEA primăvară.

Iar în acea primăvară, a fost odată o garoafă atât de îndrăzneață. Nuanțele ei de roșu intens, în colțurile liniștite ale unei grădini uitate, cu petalele ei ca niște fuste de flamenco în mișcare. Prinsă în ritmul vântului, dansează, un spectacol de culoare în mijlocul verdelui. 

 

În vânt, se leagănă, ca o balerină, într-un spectacol care nu îmbătrânește niciodată, ca un dansator care știe să nu trădeze ritmul vieții, cântecul brizei, o mărturie a muzicii tăcute a existenței. Frumusețea ei nu este zgomotoasă și nici ostentativă, dar în subtilitatea sa, captivează. O poezie tăcută scrisă în nuanțe de roşu. Povestea ei este una a puterii tăcute, o narațiune a rezistenței gravată în fiecare înflorire. Așa că dansează, garoafa, sub cerul atât de vast, o performanță eternă, o legătură cu trecutul. Căci în fiecare balansare, în fiecare învârtire, este muzica tăcută a lumii noastre.

Dansaţi în această primăvară, ca şi cum ar fi ACEA primăvară, roşie, senzuală, îndrăzneaţă, captivantă, poetică, înfloritoare!

M.  #pierdutaprintrecuvinte ✒

Banned...

 Nu m-am lansat niciodată în tirade politice. Nu mi-am exprimat afinităţile de acest fel în social media. Prefer să tac aici cu privire la anumite subiecte sensibile şi inflamatorii. Pentru mine, un om care a citit şi citeşte cu pasiune, un om pentru care cărţile sunt esenţiale, interzicerea cărților este un instrument de oprimare a libertății de expresie.
Dragilor, cititul deschide suflete, emoții și perspective care altfel ar rămâne inaccesibile. Prin cărți, putem trăi nenumărate vieți, putem explora idei noi și ne putem contesta propriile presupuneri.
Cititul hrănește gândirea critică, empatia și creativitatea, abilități care sunt de neprețuit nu numai pentru dezvoltarea personală, ci și pentru înțelegerea lumii din jurul nostru. Fie că este ficțiunea care ne ajută să vedem experiența umană în moduri noi sau non-ficțiune care ne extinde cunoștințele despre știință, istorie sau filozofie, cărțile au o capacitate de neegalat de a ne modela viața. 

 Sursa: https://www.instagram.com/juliannemoore/p/DGJBA9LvfX7/

Actrita Julianne Moore a scris o carte pentru copii intitulată Freckleface Strawberry, inspirată de propria sa experiență din copilărie, simțindu-se diferită din cauza propriilor pistrui și a părului roșu distinctiv. Copiii o tachinează, îi pun întrebări jenante și îi dau o poreclă pe care o urăște. Această carte a fost publicată cu succes și chiar a devenit o serie de cărți, fiind transformată într-un musical pentru copii. O poveste încântător ilustrată, a unei fete care învață să se iubească așa cum este.
Administratia Trump a interzis cartea. Într-o lume ideală, fiecare persoană ar trebui să aibă acces liber la informație, inclusiv la literatură care provoacă sau pune sub semnul întrebării status quo-ul. Într-o lume ideală... Imaginați-vă cum ar fi să trăim într-o lume fără acces liber la idei, fără posibilitatea de a alege ce să citim și cum să ne formăm opiniile. Interzicerea cărților este o formă de tristețe incomensurabilă.

Mira #pierdutaprintrecuvinte ✒

2024...2025

 

2024… Ciudat şi zgomotos. Din multe puncte de vedere. Dar nu îmi pare rău că am fost eu însămi, o mică ciudată drăguţă în loc să pretind că sunt altcineva, într-o lume plină de trenduri şi sclifoseli. Nu îmi pare rău că am dăruit multă iubire. Nu îmi pare rău că nu m-am mulţumit cu mai puţin decât ştiu că merit. Nu îmi pare rău că am fost ridicol de optimistă şi plină de speranţă cu privire la viaţă.  Nu îmi pare rău că am fost şi sunt încă persoana care crede că universul o va surprinde în moduri minunate. Nu îmi pare rău că nu mi-a păsat de nimeni care m-a judecat fără să mă cunoască cu adevărat. Nu îmi pare rău că am făcut ceea ce mi-a umplut sufletul de fericire şi nu ce lumea aştepta de la mine. Totul a fost intenţionat. 

                                                            Sursa: arhiva personala

2025… Aha… acesta este sunetul tău. Nu te cunosc deloc, dar, indiferent dacă te cunosc sau nu, uite-mă…’cu speranţele mele, aşa cum sunt. Invizibile înaintea mea, neatinse şi totuşi posibile.

În acest an nou, sper să vorbim mai mult, să discutăm mai puțin. Să sunăm mai mult, să trimitem mai puține mesaje. Să ne întâlnim mai mult, să stăm mai puțin pe social media. Să călătorim mai mult, să strângem mai puțin. Să ne pese mai mult, să ignorăm mai puțin. Să facem mai mult, să bârfim mai puțin. Să lăudăm mai mult, să dăm vina mai puțin. Să împărțim mai mult, să acumulăm mai puțin. Să experimentăm mai mult, să ne temem mai puțin. Să iubim mai mult, să urâm mai puțin. 

Urarea mea de An Nou pentru voi este pentru cel mai bun an al vostru de până acum. Un an în care prețuiţi tot. Un an plin de așteptări strălucitoare.

Vă doresc multă iubire şi oameni buni.

La mulţi ani!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Ţara mea de taină…

 

Ţara mea  ... eşti locul unde m-am născut. Eşti locul unde sunt toţi ai mei, părinţii mei, prietenii mei, oamenii pe care îi iubesc, oamenii mei. Ţara mea,  eşti o hartă a vechilor trasee sinuoase, pe care, din copilărie, am călcat fără pauză, pe care stau vechii copaci familiari. Ţara mea, eşti în inima mea, în sangele meu, în sufletul meu. În aceste locuri unde, câteodată, soarele își pierde inima, am trăit primele emoţii, am învățat să visez.  

Sursa: Delia Tirla | "Măiastra". Finished painting. Acrylic on wood. #maiastra #acrylic #paintings #paintonwood #wings #art #artist #artistsofinstagram... | Instagram

Am învăţat să îţi iubesc indiferenţa și tăcerea nesfârșită a câmpiilor, pădurile tale nesfârșite, sălbăticia ta. Am învăţat să-ţi iubesc pământul, aerul, apa, tăcerea, furia, înverşunarea, lumina, întunericul. Să îţi iubesc zilele şi nopţile. Să îţi iubesc nestatornicia. În ciuda furtunilor, frumuseţea ta rămâne cumva în acest pămant al bucuriei şi al tristeţii. Aşa va fi mereu. Un loc de dor, de taine, de tăcere. Continuă să trăiești. Să fii vie în tine, în noi. Te iubesc aşa cum eşti, aşa cum suntem.

LA MULŢI ANI, ROMȂNIA!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Poveste...

 

Povestea are o relevanță în viețile noastre care ar putea fi ușor trecută cu vederea. Dar poveștile pe care ni le spunem nouă înșine și altora atât implicit, cât și explicit, poveștile pe care ni le spun alții, poveștile pe care ni le permitem să le credem și cele pe care pretindem că nu sunt adevărate, toate modelează cine am fost, cine suntem în momentul prezent și cine avem capacitatea de a deveni. Plimbările mele.... Acest obicei al meu… Există o libertate oferită mie în aceste plimbări – ele îmi aparțin exclusiv, momente rare, timp în care acționez doar pentru mine. Îmi stabilesc traseul, distanța, ritmul. Nu trebuie să cântăresc opiniile altora. Nu trebuie să fac compromisuri cu nimeni altcineva. Nu trebuie să negociez sau să ascult de nimeni decât de mine. Un pas spre singurătate, spre pace, spre totalitate. Eu și împrejurimile mele, ei bine, ne deplasăm în același ritm. Harul acordat în această încetinire mi-a permis să văd și să fiu recunoscătoare pentru prezentul meu în timp real, mai degrabă decât doar viitorul pe care de obicei mă chinui să-l ating sau trecutul care m-a adus în acest loc. 

 

Sursa: arhiva personala

Și mi-am dat seama cât de des uit să apreciez momentul în care mă aflu, mai degrabă decât pe următorul. La fel ca frunzele toamna. Plutesc și alunecă ușor, purtate de briza de toamnă, în călătoria lor finală, grațioasă, şoptind printre copaci.  Fiecare frunză este o poveste spusă, în nuanțe de aur și purpuriu, o amintire a zilelor de demult. Copacii răman goi, dar mândri. Frunzele i-au părăsit, eliberate, sub un giulgiu de aur, iar lumea își găsește pacea liniștită. O viziune a prezentului care vede nuanțele de umbră, dar și firele mai strălucitoare ale bucuriei și bunătății pe care le pot trece cu ușurință cu vederea. O viziune care acceptă prezentul, care nu este denaturată de ceea ce a fost, ce ar trebui să fie, ce va fi. Un moment pentru a păstra ceea ce este așa cum este pentru că într-o respirație, o pâlpâire, acel moment se va schimba și el. Și să ratez adevărul de astăzi ar fi mult mai trist decât tot regretul pe care îl pot aduna în ceea ce îmi imaginez că deja lipsește.

Sunt bine cu ziua de azi în acest fel.

M. #pierdutaprintrecuvinte