Mi-am învăţat cuvintele să iubească mai mult…

 

Ce aş putea să vă spun acum, la sfârşit de an, şi nu vi s-a spus de atât de multe ori? Câteodată trăiesc acest sentiment derizoriu că vă plictisesc, dar apoi mă gândesc că, totuşi, sunt oameni care mă citesc, iar dacă am reuşit, de-a lungul timpului, să transmit un mic moment de încântare şi fericire, de speranţă, îmi spun că merită.

Cred că fiecare dintre noi are o perspectivă diferită a anului care a trecut şi a anului care vine. Depinde cum privim lucrurile, ce am făcut, ce am gândit, ce am trăit, ce nu am trăit, ce am câştigat, ce am pierdut. 

 Sursa: arhiva personala

Eu am încercat să îmi învăţ cuvintele să iubească mai mult, să îmbrăţişeze lumea până la durere, să râdă mai mult, să spere mai mult, să se teamă, să plângă, să trăiască mai mult. M-am întrebat deseori: să le şoptesc sau să le strig cât pot eu de tare?  Mai lucrez la treaba aceasta. Fiecare cuvânt e un moment, fiecare cuvânt e o eternitate. Sunt cuvintele mele, spiritul meu, visele mele, gândurile mele. Ele, cuvintele, sunt prietenele mele.

Acum, în acest 31 decembrie al anului 2025, voi folosi doar acest cuvânt magic, MULŢUMESC! Mulţumesc pentru spuse şi nespuse, pentru experienţe, pentru momente, pentru gânduri, pentru iubire, pentru OAMENI!

Vă îmbrăţişez cu toată puterea şi căldura prietenelor mele, cuvintele, şi vă urez visuri nesfârşite, pasiuni ş iubire! Dar mai presus de toate, vă urez să fiţi voi! Cheers!

LA MULŢI ANI!

Mira #pierdutaprintrecuvinte✒

Maricica, mon amour…

 

Știi, Corina, nu te cunosc, dar sper că într- o zi ne vom întâlni. Te-am văzut prima dată pe Instagram, ţi-am dat like la o postare despre cartea ta. Ȋntr-o zi, când treceam pe lângă Bob Republic în plimbările mele solitare, cu mine şi doar cu mine, mi-am amintit că pot să cumpăr cartea de acolo. Am intrat şi am cerut cartea. Am citit-o în noaptea aceea. Am plâns dar am şi râs. Te-am invidiat şi te invidiez şi acum. Pentru curajul de a scrie despre nişte lucruri atât de intime, personale, atât de triste. Te invidiez pentru curajul tău de a spune lucrurilor pe nume şi de a vorbi despre LUCRURI. Ȋn acelaşi timp, aş vrea să îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte despre curaj. Curajul de a scrie, curajul de a avea o opinie, curajul de a căuta răspunsuri într-o lume “fericită” şi corectă social.  

Sursa: arhiva personala 

Eu sunt Mira. Scriu. Pe lângă alte cele. Dar scriu şi vreau să îţi mulţumesc că ai avut curajul de a spune că “[s]ă scriu cartea asta a fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut până acum.” Oh, te înţeleg atât de bine. A scrie este atât de greu. Doar cei care sunt acolo vor înţelege ce înseamnă să te expui, tu, aşa cum eşti. Să îţi deschizi sufletul şi să dai glas celor mai intime trăiri, să strigi şi să te revolţi, să cauţi răspunsuri într-o lume în care lumea este atât de “realizată şi de “fericită”, într-o lume în care fiecare e pentru fiecare. Să fii TU! Iar tu, Corina, eşti tu în întreaga carte! Tu, doar tu!

Corina, eşti minunea mea de Crăciunul 2025. Ȋţi sunt recunoscătoare pentru că mi-ai readus aminte cum trebuie să fii, onest şi sincer până la sânge, curajos şi asumat. Și cum spui tu, “am fost cu capul în nori toată viaţa”. Eu cred că e minunat şi adorabil. Doar cei care îndrăznesc şi visează îşi permit acest lux în zilele noastre.

Te îmbrăţişez,

Mira aka #pierdutaprintrecuivnte

P.S.Cartea “Maricica, mon amour” o găsiţi la Bob Republic. Vă pupicesc pe toţi cei de la Bob Republic că încurajaţi autorii, cititorii şi sunteţi atât de cool!

Ai mei...

 La un moment dat am scris un fragmenţel numit “Dorul dintre două lumi…” în care îmi doream un inel fermecat. Un inel care să reuşească să înghesuie într-o valiză tot ce iubesc. Poate că iubesc prea mulţi oameni, lucruri şi de aceea nu încap nicăieri. Mi se face dor de ducă dar vreau să şi rămân. Vreau să văd lumea, dar, în acelaşi timp, vreau să petrec tot timpul din lume cu cei pe care îi iubesc. Cei pe care nu pot să îi înghesui în valiză pentru că îi iubesc prea mult. Plec de multe ori dar mă întorc mereu. Mereu aici, în ţara mea. Cu ei, ai mei. Ei… Burebista, Decebal, Ștefan cel Mare, Nicolae Basarab, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Horea, Carol I, Aurel Vlaicu, Cantacuzino, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Luca Caragiale, Regina Maria a României, Constantin Brâncuşi, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Tristan Tzara, Eugène Ionesco, Nicolae Iorga, Corneliu Baba, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Sergiu Celibidache, Herta Müller, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Nadia Comăneci, Mircea Cantor, Emil Cioran, Simona Halep, David Popovici, Gheorghe Hagi, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Ivan Patzaichin, Doina Melinte, Daniela Silivaş, Henri Coandă, Gheorghe Brătianu, Iuliu Maniu, Ilie Năstase, Titu Maiorescu, Victor Babeş, Marin Preda, Dumitru Prunariu, George Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Carol Davila, Ana Aslan, Anghel Saligny, Grigore Moisil, Spiru Haret, Amza Pellea, Marcel Iureş, Ștefan Iordache, MariaTănase, Carmen Galin, Ion Popescu-Gopo, Alina Cojocaru, Adrian Ghenie, Petre Ţuţea, Monica Lovinescu, Ioana Celibidache, Ana Blandiana, Anca Parghel, infinitul românesc… Oamenii obișnuiți. Cei care dau tot ce au mai bun. Cei care tratează pe toată lumea cu respect și demnitate. Cei care încearcă să-i facă pe ceilalți fericiți și împliniți. Cei care iau întotdeauna în considerare întregul și nu doar partea lor. Ei sunt oamenii mei.

Sursa: https://www.urban.ro/mircea-cantor-genti-dior/

La mulţi ani, România!
M. #pierdutaprintrecuvinte✒

 

Oglinda spartă...

„Oglinda spartă”, care se joacă acum la Teatrul Regina Maria, este o piesă practic necunoscută din 1994 scrisă de Arthur Miller – Arthur Miller-ul faimos pentru „Moartea unui comis voiajor” – dar datorită prezentării puternice oferite de distribuția remarcabilă a acestei producții stelare, precum și a mesajului său atemporal, dar pertinent din punct de vedere politic, „Oglinda spartă” nu ar trebui să mai zăbovească în obscuritate, ci să primească laudele și faima cuvenite.

Piesa este pur şi simplu fantastică. Familia Gellburg, Phillip și Sylvia, este un cuplu căsătorit, care, pentru toți cei din jur, pare un cuplu obișnuit. Se pare că au o problemă. În scena de deschidere, Phillip se întâlnește cu Dr. Hyman (doctorul care o tratează pe Sylvia și își permite ca înclinațiile amoroase să invadeze relația medic-pacient), interpretat de Răzvan Vicoveanu, pentru a afla ce este în neregulă cu Sylvia. Se pare că picioarele ei nu funcționează, deși nu este nimic în neregulă cu ea. Dr. Hyman explică faptul că nu există nicio cauză fizică pentru această boală și că, de fapt, ar putea fi o afecțiune mentală. Sylvia este cuprinsă de un sentiment acut de neputință și anxietate în timp ce află despre atrocităţile din Gaza. În mod inexplicabil, a devenit paralizată de la brâu în jos din cauza temerilor sale, care sunt amplificate de relația complexă cu soțul ei, Phillip, interpretat cu măiestrie de Eugen Neag. „Oglinda spartă” ne poartă într-o călătorie asemănătoare unei proceduri de detectiv medical pentru a găsi răspunsuri la cauzele reale ale stării debilitante a Sylviei. 

 

Sursa: arhiva personala

Povestea continuă apoi să analizeze care ar putea fi cauza acestei boli derutante, iar în timpul explorării, aflăm multe despre fiecare dintre indivizi. Ceea ce pare a fi o familie normală nu este ceea ce credem că este, iar fiecare dintre personaje are unele probleme personale, pe care niciunul dintre ei nu le poate împărtăși. O parte din ceea ce declanșează boala este ceea ce se întâmplă în Gaza. Simptomele Sylviei sunt discutate, analizate și se sugerează diagnostice. Denisa Vlad joacă cu emoție rolul Sylviei Gellburg. Sylvia/Denisa este ca un cor grecesc format dintr-o singură voce, care transmite avertismente pe care nimeni nu vrea să le audă.

Regizată cu grijă de Timofei Kuliabin, care stăpâneşte cu atenție piesa, într-un decor minunat (Oleg Golovko folosește excelent scena), aceasta este o piesă care transmite povestea cu onestitate și sentiment. Alexandru Rusu preia rolul angajatorului lui Phillip, Richard Balint este Robert Wilson, iar Anda Tămăşanu rolul surorii Sylviei, Jessica (ea este personajul comic, dar dezvăluie multe despre sora și cumnatul ei, în timp ce Dr. Hyman explorează cauza acestei boli).

Nu sunt genul de persoană care să dezvăluie finalul unei piese superbe, așa că vă voi spune doar că este vorba despre relații, dragoste și onestitate. Aceștia ar putea fi oameni reali, oameni pe care îi cunoașteți, cu probleme care sunt de sine stătătoare. Criză de identitate pentru Phillip, lipsă de afecțiune și respect pentru Sylvia și un doctor care este, de fapt, un afemeiat, dar grija și preocuparea sa deschid Cutia Pandorei pentru familia Gellburg. Este o producție foarte impresionantă de la început până la sfârșit. Luminile la fel ca și sunetul, muzica incidentală alese precum şi recuzita uimitoare, împreună cu costumele, toate fac ca această piesă cu mai multe scene să funcționeze excelent pe scena teatrului din Oradea.

Titlul nu este legat doar de evenimentele oribile ale Nopții de Cristal (Kristallnacht) din Germania, în noiembrie 1938 (în acest caz este vorba despre evenimentele cumplite din Gaza), ci indică și faptul că situația dintre Phillip și Sylvia nu poate fi rezolvată. Odată spartă, sticla este genul de substanță care nu poate fi reparată, iar aceasta este exact situația cu familia Gellburg.

Mai multe nu vă dezvălui. Mergeţi la teatru!

M. #pierdutaprintrecuvinte

Doar o dimineaţă de toamnă….

M-am trezit cu o strălucire portocalie blândă care se filtrează prin perdelele mele. Alarma a sunat blând spre deosebire de celelalte zile când părea un ţipăt sfâşietor venind din telefon. E prima zi din noiembrie şi vreau să fie memorabilă, chair dacă asta înseamnă doar să respir aerul curat, aerul de toamnă. Ȋn această dimineată nu mă gândesc decat că vreau să mă plimb, e ca şi cum cineva îmi strigă numele să ies afară. Ceea ce iubesc mult este liniştea străduţelor dosite. Recunosc feţele vecinilor, dar prefer să fiu doar cu mine. Mirosul toamnei mă năpădeşte. Toamna, atât de frumoasă și atât de proaspătă îmi împrospătează pielea cu o ușoară ceață de sfârșit de vară şi o conștientizare înghețată a faptului că lumea, în cea mai frumoasă formă a ei se schimbă din artificial și superficial în maro cald și portocaliu intens. Ce zi frumoasă, îmi spun. Dar totuşi…

 

                                                                    Sursa:arhiva personala

Toamnă, nu m-ai văzut privindu-te în timp ce te strecurai printre ierburi și le legănai cu respirația ta. Când florile sălbatice se aplecau să te întâmpine şi copacii se întindeau să te salute. Ei, bieţii, credeau că atingerea ta era frumusețe, dar au descoperit că sărutul tău era moarte. Toamnă, te iubesc şi te urăsc. Deoarece, cu toată flacăra și pasiunea ta, nu ești decât o hoață şi o şmecheră. Deși rivalizezi cu magia flăcării primăverii, ești o iubită bătrână și tragică. Iar purpuriul, aurul și cărămiziul tău nu sunt decât o mască care să-ți ascundă durerea. Căci unele povești se termină toamna. Ca frunzele, care cad pe pământ. Sfârșiturile se nasc toamna. Iar frunzele căzute sunt sărutări de rămas bun.
Dar îmi fac o promisiune în această primă zi de noiembrie. Fără limbaj, fără cuvinte, îmi promit că, deşi nu voi ierta și nu voi uita niciodată toamna, o voi purta mereu în inimă: răsucirea frunzelor, zborul lor în vânt, căderea lor inevitabilă pe pământ, o întoarcere la copacii care mă făcuseră cândva să cred într-o lume fără sfârșit.

M. #pierdutaprintrecuvinte ✒

Septembrie şarmant…

La un moment dat am scris o postare despre septembrie în care mă lamentam cât de mult îmi displace…miros de vinete coapte, ploaie şi începutul şcolii. Ei bine, anul acesta, septembrie e diferit. E un septembrie cald, îmbietor, şarmant. Mi-a venit cuvântul acesta gândindu-mă la Robert Redford, un epitom al bărbăţiei şi şarmului. Șarm... Și am asociat acest septembrie cu şarmul, cu atingerea blândă a razelor de soare, mângâindu-mi faţa, cu adierea vântului jucându-se cu părul meu, cu şoaptele tainice ale foşnetului frunzelor rugându-se să mai stea cocoţate în coroana imperială a ultimilor copaci falnici…Septembrie… cald şi blând. O căldură care te cuprinde şi te împresoară, şoptindu-ţi că va rămâne acolo, cu tine, în ciuda lunilor care se grăbesc să îi ia locul. 

Sursa: arhiva personala
 

Si îţi dai seama că îl vei iubi până la moarte pe Nichita
“Rămâi deci cu mine, rămâi,
întruna curgând peste bolovanii albaştri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
şi-adormi tu, adormi
sub cortul şuierător al trupului meu
visând că eşti trează.”

Un pupic şarmant.

Mira #pierdutaprintrecuvinte ✒

Fals vs. original

 De ce am crea o lume complet diferită pe rețelele de socializare?

De ce am depune atât de mult efort și energie pentru a crea pe „altcineva”?

De ce nu ne putem arăta mai mult adevăratul sine pe Instagram?

De ce nu ne putem trăi viața fără să urmărim ceva anume?

De ce există mereu presiunea de a fi cea mai bună versiune a noastră tot timpul?

E mult mai cool.

E mult mai bine.

Trăim într-o societate în care toată lumea se confruntă cu depresie, anxietate și singurătate fără niciun motiv, dar ceea ce arată pe platforme de socializare este că trăiesc o viață mai bună decât alții. Toată lumea este în cursa pentru a se arăta mai fericită pe rețelele de socializare. E amuzant cum scrolling-ul pe  diverse reţele poate fi ca și cum ai răsfoi paginile unei reviste glossy. Cu fiecare scroll, sunt întâmpinată de instantanee ale perfecțiunii: machiaj impecabil, trupuri exacerbat de sexualizate, locații exotice, farfurii cu mâncare care par mai mult artă decât hrană. „E doar realitatea de pe social media”, îmi spun, dar există o parte din mine care încă simte acea atracție inconfortabilă a inadecvării.

Graniţa dintre social media și viața reală a devenit atât de neclară încât adesea este nevoie de un pas înapoi, un moment de introspecție, pentru a îmi aminti că ceea ce văd rareori este întreaga poveste. Această deconectare de la autenticitate rezonează cu mulți dintre noi la diferite niveluri. Ne trezim comparând haosul din spatele acestor instantanee “perfecte”cu momentele importante ale tuturor celorlalți. E ușor să pierzi din vedere faptul că realitatea de pe reţelele de socializare este adesea un decor, o scenă concepută pentru o implicare maximă, nu o reflectare a complexității, banalității și frumuseții vieții reale.

Acum, nu voi spune că sunt imună la atracția unui feed frumos - și eu mă bucur de măiestria artistică și creativitatea care intră în crearea acelor imagini. Dar încerc să-mi amintesc să nu iau totul de-a gata.  Rețelele de socializare, în cel mai bun caz, pot fi o platformă pentru inspirație, conexiune și chiar artă. În cel mai rău caz, pot fi o sursă de așteptări nerealiste și nesiguranțe tot mai mari.

Fără aprofundarea zilnică a acestor reţele, am observat o schimbare în starea mea de spirit și în percepția asupra propriei vieți. Am petrecut mai mult timp în interacțiuni față în față semnificative, m-am afundat în hobby-uri neglijate de mult timp și, sincer, nu mi-a lipsit fațada filtrată. Revenirea a fost ca și cum m-aș fi întors la o petrecere zgomotoasă  după o gură de aer proaspăt afară. Eram mai conștientă de volum și frenezie, dar mai puțin dispusă să mă las copleșită de acestea.

Pentru oricine dintre voi simte presiunea de a menține o viață perfectă ca pe social media, sugestia mea ar fi să facă un pas înapoi. Evaluează ce aspecte ale rețelelor sociale îți aduc bucurie și ce părți apasă greu. Acceptă dezordinea vieții reale - la urma urmei, acolo se află adevărata frumusețe, în imperfecțiune, în creștere și în experiența umană autentică.

Să te simți confortabil în propria piele și să împărtășești asta cu lumea.

Acum, nu știu care personaj este cel real, dar știu un lucru.

Rețelele de socializare ne-au făcut diferiți. Rețelele de socializare ne-au dat dreptul să ne prezentăm ca nişte supereroi în fiecare zi.

Sună copleșitor.  Dar nu încerca să fii altcineva doar pentru a obține mai multă atenție și statut.

Fii cine ești.

Fii tu însuți.

 

M. #pierdutaprintrecuvinte