Echilibru...

“Trebuie să lași să se întâmple ceea ce se întâmplă. Totul trebuie să fie egal în ochii tăi, bine și rău, frumos și urât, prost și înțelept.”
(Michael Ende, “Poveste fără sfârşit”)

Dragostea este haotică, dezordonată, apoi căsătoria ia acel material și încearcă să scrie un roman cu el. Uneori este trist, alteori frumos, dar respingerea obosită a vieții și a propriului tău ADN poate în cele din urmă să înece o uniune care părea deodată liberă și nemuritoare. Dar adevărul este că iubirea este „foarte” muritoare și are nevoie de toată grija și respectul pe care un singur suflet le poate înțelege.

De cele mai multe ori, filmele și televiziunea bâjbâie în a surprinde acest concept. Este fie exagerat de artificial, fie regretabil de dramatic. Dar, din când în când, cineva reuşeşte.

„Scenes from a Marriage”... adaptarea modernă după seria clasică suedeză realizată de Ingmar Bergman, avându-i în rolurile principale pe Jessica Chastain şi Oscar Isaac. Seria se străduiește, cu îndrăzneală, să ilustreze căsătoria ca performanță supremă: o performanță a așteptărilor externe despre ceea ce ar trebui să fie o căsătorie, performanța de a fi partener. În timp ce putem idealiza din punct de vedere cultural căsătoria ca un act definitoriu de angajament romantic între doi oameni, realitatea este că, de fapt, căsătoria există într-un plan ciudat, foarte public al așteptărilor sociale. Căsătoria este privită la nivel cultural ca obiectivul final al cuplurilor angajate, punctul de plecare ideal pentru creșterea copiilor și o piatră de hotar a maturității pe care se așteaptă să-l atingă orice membru funcțional al societății. Ca membri ai unei culturi, există un interes personal în încurajarea instituției căsătoriei și a unui ritual comun mai larg al idealurilor și așteptărilor pe care le atașăm uniunii. Căsătoria este în același timp o declarație de dragoste și pasiune nemuritoare, o clasificare juridică și pentru unii o uniune sfântă. In acelaşi timp, căsătoriile poartă povara unei promisiuni că într-o singură persoană vom găsi o viață întreagă de devotament și pasiune și că în cadrul căsătoriei vom avea toate nevoile îndeplinite. 

 

                                                    Sursa imagine: Delia Tirla

„Scene dintr-o căsnicie” este un serial dureros de vizionat. Este genul de durere care oferă totuşi o mică ușurare pur și simplu pentru că distruge izolarea și individualitatea pe care le simțim atunci când suntem singuri cu o altă persoană într-o relație complexă de dragoste-ură. Este întotdeauna o ușurare să vedem că ceea ce credeam că sunt probleme unice și individualizate fac parte dintr-un ritual comun. Serialul nu este doar despre căsătorie: este despre orice relație intensă, pe termen lung, între două persoane. Dar se concentrează și asupra acelor elemente ale căsătoriei care fac din aceasta un loc destul de puțin probabil ca o astfel de relație să fie altceva decât îngrozitor.

Această adaptare nu m-a făcut să mă întreb dacă merită toate premiile. În schimb, m-a făcut să mă gândesc la felul în care îi iubim pe ceilalți. Ar trebui ca relațiile noastre să fie construite pe încredere și angajament, sau ar trebui să cedăm în fața puterii pasiunilor noastre? Cum echilibrăm aceste lucruri care par atât de excluse reciproc? Când te uiți la partenerul tău, poți înțelege cum se simte? Ești capabil să vezi cu adevărat în sufletul lui/ei, dincolo de anii de răni și disfuncții și să scoți gândurile secrete? Și chiar dacă ai putea, ai obține întregul adevăr? Căsătoria, şi nu doar, pare în mod credibil să fie această mișcare între seducție și masochism, între dor și împlinire, între dezamăgire și așteptări depășite. Modul în care aceste personaje se luptă continuu prin durerea lor caracterizează și experiența noastră spectatorială a relației lor: întâlnirile frumoase fac ca brutalitatea să merite. Si cred că aici intervine ECHILIBRUL. Alegerile pe care le facem, acel moment dintre mai târziu şi prea târziu. Ezitarea este mai târziu, regretul prea târziu. Nu poți continua să te întorci și să te întorci sau aşteptând să te întorci. Pământul nu este o roată, este o piatră care se erodează, munte cu munte. Și cred că noi, oamenii suntem prea moi, ca o gresie, dar există un punct unde stăm fără poveste, imuabili și mișcaţi, solizi ca o suflare în aerul de iarnă.

Cred că aceasta este povestea iubirii care se prăbuşeşte, dar este şi povestea dragostei care se reconstruieşte. Un echilibru perfect...

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Index pentru septembrie...

Există ceva inefabil în trecerea efemeră de la vară la iarnă, ceea ce face ca această perioadă a anului să fie ciudată, sacră și irezistibilă. Așa cum spunea Rilke în Letters on Cezanne : “ În niciun alt moment (decât toamna) pământul nu s-a lăsat inhalat într-un singur miros, pământul copt; într-un miros care nu este în niciun fel inferior mirosului mării, amar unde se învecinează cu gustul și mai dulce de miere unde îl simți atingând primele sunete. Conținând adâncime în sine, întuneric, aproape ceva din mormânt.”

Ultimul weekend din septembrie. Aproape că repet în gând, ca într-o incantaţie...septembrie....septembrie, încercând să conving timpul să se oprească din fuga infinită. Vara s-a dus. Zilele și nopțile au devenit din ce în ce mai reci. Clopotele școlii sună ca nişte viespi enervanţi iar zumzăitul acestui stup imens pare tot mai supărător, mai tulburător, nu ştiu. Septembrie. A venit toamna. Ultimele frunze îndrăgostite îşi vor lua adio în curând de la cei care le-au purtat în braţe atâtea luni, copacii, care vor arăta nişte iubiţi părăsiţi, dezolant de goi, trişti, cu ramurile atârnând stingher, neştiind ce să facă cu ele acum când preţioasa încărcătură şi-a luat zborul.. E sfârşitul unei poveşti de iubire care se va repeta, curând, într-un nou an. Dar cum să le spui?  Vor veni octombrie ... noiembrie dar deocamdată sunt blocați în septembrie.  

 Sursa: https://www.facebook.com/bogdanpopaphoto/photos/110242997569507

Brusc, îmi aduc aminte de o poezie a Christinei Rossetti, The Months: A Pageant , în care personajele sunt personificări ale lunilor anului. Septembrie e o fată. Si m-am gândit că fata din septembrie este un maestru al propriului ei sanctum interior. Frumusețea ei este paralizantă pentru spectatori, care nu au văzut niciodată acea parte a continentului ei. Fata din septembrie oferind toată dragostea, sufletul, corpul și atenția ei. Frumusețea ei este artă. Fata din septembrie are o ușă interioară, care poate fi deschisă doar printr-o cheie specială.  Septembrie, spre deosebire de oricare alta, te ține strâns, în orice vreme. Iar ţie nu îţi rămâne decât să asculţi, on repeat, Fracoise Hardy – Comment te dire adieu, având un pretext  aproape perplex de a folosi kleenex, într-un reflex de a opri septembrie din a nu se transforma în ex.

Septembrie...mai stai...

M.#pierdutaprintrecuvinte

 

Pur şi simplu...

 

Câteodată mă simt teribil de vinovată (mi-am dat seama de acest lucru vorbind cu o prietenă dragă) că nu scriu atât de des ca înainte. Dar adevărul este că trebuie, pur şi simplu,  să mă răcoresc puțin. Mi-am dat seama că o vacanţă autentică poate face atât de mult bine creierului meu.

La început, a fost ciudat. M-am simțit în mod constant vinovată că nu scriu și a trebuit să-mi reamintesc că a fost o alegere deliberată. Bineînțeles, ideile îmi vin de obicei în minte după o „rumegare” intensă. În mod ciudat, sau poate nu având în vedere ceea ce se întâmplă de vreo 2 ani, în această perioadă am simţit că inspiraţia nu a fost cea mai bună prietenă a mea, dar inițial au existat câteva explozii valoroase de inspirație și mai multe informații pe măsură ce timpul a trecut. Dar, odată ce m-am obișnuit cu această, hai să o numim „rutină”, mi-a plăcut să am mai mult timp să fac alte lucruri. Mai mult timp pentru mine, cu mine, timp în care să iau decizii pe care le amânasem deşi ar fi trebuit să le iau de mult timp, să citesc mai mult, să meditez mai mult, să elimin unele treburi care stăteau  peren pe una dintre listele mele, dar care trebuie făcute la un moment dat. Reflecția pe care am făcut-o în timpul acestei perioade de întrerupere a însemnat că eram deja într-un fel de pace cu mine că nu scriu când apare ocazia. Acceptând liniștită, fără vinovăție sau frustrare, că ar fi mai puțin eliberator să fac ceea ce am nevoie cu o conștiință curată. Între timp, gândesc mai clar, lista mea de idei și soluții a crescut considerabil mai mult și sunt încântată de mai multe aspecte pe care acum le văd cu alţi ochi. Si de ce să nu recunosc- îmi place mai mult de mine acum. 

 Sursa imagine: https://www.facebook.com/deliatirla.art/photos/436124106739171

Poate că altă dată aş fi zis că viața mea este destul de fadă, dar, la urma urmei, chiar îmi place, este viaţa mea şi îmi aparține. Tind să fiu impulsivă şi să spun şi să fac ce vreau când vreau. Pot să-mi ascund emoțiile, mai bine decât oricine știu. Mă lupt, mă învârt și distrug susținând ceea ce cred. Nu am toleranță pentru lipsa de generozitate şi politeţe,  proasta creştere, minciună, epatarea unor statuturi şi bogăţii jenante, rasism şi homofobie. Nu-mi voi recunoaște defectele, dar stiu că şi eu greșesc. Aşa sunt eu, precum răsăritul soarelui după o noapte nedormită, orbindu-ți ochii. Dacă viața mea ar fi un playing list, ar fi plin de acustice. Ar fi plictisitor, dar aș fi eu. Pur și simplu sunt eu. Dar sunt şi voi continua să fiu „pierdută printre cuvinte”.

V-am pupat!

M.  #pierdutaprintrecuvinte