Fără titlu…

Azi, 27 iulie 2019, sâmbătă, într-o Românie a secolului XXI, într-o societate pentru care TOŢI suntem răspunzători, îmi voi exprima revolta şi furia (da, furia, într-o lume în care toţi doresc să fie zen). Este furia mea , a unui cetăţean al acestei ţări, a unei femei, a unui potenţial părinte, a unui educator. Este vorba de Alexandra  Măceşanu, adolescenta din Caracal, care a fost ucisă cu bestialitate la doar 15 ani. 

Alexandra ar fi fost în viaţă dacă…… Si aici intervine marele dacă. Pentru că dacă şi parcă au fost cei mai buni prieteni în aceste caz. Unii au sunat, alţii au întârziat, unii au simţit miros suspect, dar nu au sunat, alţii au auzit strigătele de ajutor ,dar nu au intervenit. Stiu. Lugubru. Dar asta place din câte am observat. Are priză la public, în ciuda monstruoziţăţii actelor. Detalii macabre, acuze în stânga şi în dreapta, certuri, istericale, ţipete, demiteri, declaraţii de presă.

Alexandra este victima unui criminal, a unui violator fără niciun Dumnezeu. Dar Alexandra este şi victima unui sistem în care nimic nu funcţionează cum trebuie. Este victima unei societăţi în care femeia nu are crezare în ochii autorităţilor. Este victima unei culturi a violenţei, în care acceptarea tacită a comportamentelor deviante la adresa femeilor este încurajată. Alexandra este victima unei societăţi care închide ochii la pipăieli şi fluierături. Alexandra este victima unei societăţi în care dacă raportezi dispariţia unei fete ţi se spune că  “se întâmplă ca fetele de 15 ani să mai dispară de acasă şi să revină peste câteva zile cu iubitul de mână.”  Se întâmplă să fii răpită, violată şi ucisă cu bestialitate. Mda… se întâmplă. Azi. In ţara mea. In secolul XXI.

M.

Oradea mea de turtă dulce…

“Cine a văzut vântul?

Nici EU, nici TU.

Dar când frunzele atârnă, fremătând,

Vântul adie printre ele.

Cine a văzut vântul?

Nici EU, nici TU.

Dar când copacii se apleacă,

Vântul adie.”

Christina Rossetti (1830-1894)

Precum vântul din această poezioară, emoțiile sunt invizibile. Nu le putem vedea direct. Mai degrabă le simțim în corpul nostru. Același cuvânt - sentimente - descrie atît senzațiile fizice, cît și emoțiile. Si nu este un accident. Este ceea ce am simţit eu azi la vernisajul unei expoziţii inedite de pictură : “Oradea mea de turtă dulce”. Autoarea este “pictactriţa” Adela Lazăr. Cum spunea Adela, văzând picturile, te simţi “ca un copil într-un magazin de jucării”. Adela te invită, în felul ei unic, jucăuş şi colorat, într-o lume de poveste unde magia se întâmplă sub ochii tăi. Din fiecare tablou transpare iubirea pe care pictoriţa o poartă oraşului care a adoptat-o acum 15 ani. Iubirea este cuvântul care caracterizează fiecare tablou înfăţişând simboluri ale unui oraş cu un nume atât de frumos - Oradea: Palatul Apollo, Casa Darvas La Roche, Teatrul Regina Maria, Palatul Vulturul Negru. Întreaga expoziţie este o metaforă colorată a unui univers fantastic care îţi va aminti de copilărie, un univers în care imaginaţia şi creativitatea sunt zânele delicate ale unui tărâm strălucitor şi solar.

Nu sunt critic de artă. Sunt doar o iubitoare de frumos. Ceea ce scriu reprezintă trăirile mele, sincere, în faţa procesului creator. Vă invit să vizitaţi expoziţia de la Muzeul Tării Crişurilor. Vă invit să vă lăsaţi cuprinşi în vârtejul colorat al Adelei şi să trăiţi ceea ce am trăit eu. Vă invit să fiţi din nou copii, buni, coloraţi, fericiţi.

M. #pierdutaprintrecuvinte

Copiii sunt...

Copiii sunt minunaţi. Preţuiţi-i! Sunt de încredere. Aveţi încredere în ei! Copilăroşi. Lăsaţi­-i să se joace! Copiii sunt divini. Respectaţi-i! Vulnerabili.Protejaţi-i! Copiii sunt daruri. Desfaceţi-le! Copiii sunt aici, acum! Fiţi cu ei! Copiii sunt jucăuşi. Apreciaţi-i! Copiii au suflete pure. Fiţi ca ei! Copiii sunt magici. Zburaţi cu ei! Copiii sunt deschişi la minte. Ascultaţi-i! Copiii sunt preţioşi! Preţuiţi-i! Copiii pun întrebări. Încurajaţi-i! Copiii sunt plini de resurse! Sprijiniţi-i! Copiii sunt spontani. Bucuraţi-vă de ei! Copiii sunt talentaţi. Credeţi în ei! Copiii sunt unici. Spuneţi-le acest lucru! Copiii sunt extra speciali. Sărbătoriţi-i!

Dar ce ador la copii este iubirea lor. Lor nu le pasă de defectele tale; nu le pasă cum arăţi, cine eşti, de unde eşti sau ce faci deoarece iubirea lor nu are limite. Copiii iubesc cu adevărat. Iubiţi-i!

1 iunie ar trebui să fie o zi fericită pentru toţi copiii. Dar, din păcate, pentru copiii din orfelinate este doar o zi oarecare. Dacă aveţi 10 lei, puteţi trimite un SMS cu textul HOPE la 8844 şi banii vor ajunge la un copil care aşteaptă să aibă o familie, să fie iubit, să fie îmbrăţişat, să fie întreg.

Mulţumesc.

Mira #pierdutaprintrecuvinte

Lucrurile mele preferate – “Sunetul muzicii”…

Cred că este corect să spun că majoritatea am văzut sau cel puţin am auzit de “Sunetul muzicii”. Această poveste fermecătoare, dar tristă, în acelaşi timp, are în centru  cântăreții familiei Von Trapp din viața reală - care au scăpat din Europa invadată de naziști - și a fost adaptată pentru scenă și pentru ecran pe baza memoriilor Mariei Augusta Von Trapp. Cu Julie Andrews în rolul Mariei și Christopher Plummer în rolul căpitanului Von Trapp, filmul, devenit un clasic, a fost unul dintre cele mai de succes filme  de la lansarea sa în 1965.
„Sunetul muzicii” spune povestea Mariei, o femeie care, în timpul uceniciei în mănăstire, este trimisă ca guvernantă a celor şapte copii ai Căpitanului Von Trapp. Maria aduce muzica și dragostea înapoi în casă, dar dragostea nu era întotdeauna acolo unde se aștepta. Pe fundalul invaziei germane din Austria, „Sunetul muzicii” arată că dragostea poate înflori chiar și în cele mai neașteptate momente și locuri.
Aseară am fost martora unei producţii de înaltă calitate a Teatrului Regina Maria. De îndată ce orchestra a început primele acorduri şi s-a ridicat cortina, acest lucru a devenit certitudine. Călugăriţele care deschid "Preludium" la începutul spectacolului au confirmat membrilor publicului faptul că eram la începutul unei seri perfecte. Tot ce pot spune este: WOW. Cu lietere mari. Vocile absolut uimitoare și armoniile imaculate din ceea ce părea a fi un ansamblu foarte divers. Această impecabilitate a continuat pe măsură ce călugărițele au continuat să efectueze numărul distractiv "Maria".

Sursa:https://www.teatrulreginamaria.ro/ro/trupa-iosif-vulcan/spectacole/2325-sunetul-muzicii

Talentele din distribuţie sunt într-adevăr destul de diverse și amestecate. Nu poate fi negat că sunt toți - și vreau să spun fiecare dintre ei - foarte talentați în felul lor, individual. Distribuţia, în general, s-a bazat pe capacitatea vocală  mai mult decât orice altceva – deoarece toţi actorii  (în special, actorii din rolurile principale) sunt cântăreţi fenomenali. Adela Lazăr, în rolul Mariei, este magică. Ea reuşeşte să dezarmeze orice suspiciune și ne conduce într-o minunată lume dominată de Do-Re-Mi. Este modul ei de a ne introduce în bucuriile muzicii, dar, în acelaşi timp, ne învaţă câteva lucruri cu privire la felul în care actriţa Adela Lazăr a abordat acest rol. Și toate aceste lucruri sunt bune, zic eu. Laptele și mierea sunt încă acolo. Felul în care Adela o portretizează pe Maria te face să înțelegi cu ușurință de ce atât copiii, cât și căpitanul însuși se îndrăgostesc de guvernantă. Aş spune că există mai multă îndrăzneală în această Maria decât am întâlnit în mod obișnuit, o undă de determinare delicioasă, care taie prin sentimentalitatea lichidă, chiar și fler comic. Sigur, știm că se va îndrăgosti de Căpitan și va face tot ce i se va cere, dar primim mult mai mult de la această Maria decât ne-am fi aşteptat.

Nu există nicio îndoială că cei care fură spectacolul sunt copiii. Complet. Sunt plini de energie, simpatici şi incredibil de talentaţi. Liesl, Friedrich, Louisa, Kurt, Brigitta, Marta şi Gretl sunt copiii  „nebuni” și actorii care îi joacă aduc entuziasm pe scenă pe măsură ce cântă și dansează alături de Maria pe "Do-Re-Mi" și alte cântece.

Povestea însăși este incredibil de plină de speranță. Glasurile voioase ale tuturor actorilor au făcut jocul interesant, iar coregrafia a fost fantastică. Fundalul a fost frumos cu ziduri aproape dantelate și o pictură multicoloră a munților acoperiţi cu zăpadă din Austria.  Iluminarea a fost dramatică și măgulitoare. Florile roșii și costumele fanteziste se potriveau așezării din anii 1930.  Apoi a fost parada costumelor. Nu s-a facut rabat la nimic. Costumele sunt impecabile, bogate, reuşind să ne transpună în atmosfera de sfârşit de deceniu 30.

Orchestra live a realizat un echilibru de sunet perfect între orchestră și voci.

 „Sunetul muzicii” este o interpretare minunată a unui clasic pe care nici un fan de teatru muzical nu ar trebui să-l piardă. Aplauzele trebuie să se îndrepte spre regizor, actori, copiii actori, dirijor şi orchestră. Nu a lipsit nicio singură notă, iar auditoriul a fost invadat de muzica faimoasă pe care toţi o cunoaştem si o iubim.

“So long, farewell auf wiedersehen, adieu, adieu…”

M.

P.S. Mulţumesc, Adela Lazăr pentru generozitate şi pentru o seară magică!