Să ai curajul să vorbeşti despre lucruri…

Probabil că nu cu mult timp în urmă aş fi fost arsă pe rug ca o vrăjitoare malefică. Probabil că azi voi fi doar dispreţuită. Nu ştiu. Totul ţine de probabilitate şi cred, de ceea ce unii consideră a fi normalitate. Dar, la urma urmei, ce este normalitatea? V-aţi întrebat vreodată? Poate că lucrurile normale pentru mine sunt anormale pentru alţii şi invers. Pentru mine să scuipi, să înjuri, să ataci sunt lucruri anormale, dar pentru alţii sunt absolut normale. Pentru mine să loveşti un om, un animal este anormal, dar pentru cei care săvârşesc aceste lucruri este perfect normal. Poate pentru unii este normal să trăiască într-o minciună toată viaţa, într-o mimă a iubirii şi generozităţii.Pentru că a iubi înseamnă a da, a fi generos. Poate alţii consideră normal să rămână singuri, nedorind să se implice, să se complice, să nu lupte pentru ei şi pentru alţii. 

Poate unii consideră normal să se laude încoace şi încolo cu un statut îndoielnic, dobândit la fel de îndoielnic. Iar mediul academic pe care îl cunosc şi pe care mulţi îl invidiază este exemplul perfect. Eu l-aş numi toxic pentru că  este plin de exemplare false, de inventatori ai unui şurub şi ai unei piuliţe şi care, de multe ori, sunt rupţi de realitate. Dar este un mediu unde trebuie să te conformezi regulilor şi să îţi îndoi pantalonii corect, după cum mi s-a atras atenţia. Si nu se vorbeşte pentru că trebuie să dai bine. Mereu. Dacă vrei să “fii fată bună”. Si ce bine dă când te prezinţi la grădiniţa progeniturii în calitate de profesor academician, pe când tu eşti doar părintele lui Filip (este doar un nume care îmi place) căruia i-au căzut dinţii de sus şi îi curge nasul. Dar na, dă mai bine să te prezinţi drept lector doctor în bikini la plajă decât să fii un simplu turist.
Pentru unii este normal să sufere în tăcere, să nu spună nimănui ce se întâmplă doar pentru că sunt mândri, pentru că lumea nu trebuie să ştie şi pentru că lumea te judecă şi te spintecă. Te judecă pentru că mergi la un psiholog. Te etichetează “nebun” pentru că tu încerci cu disperare să rezolvi angoasele şi temerile din viaţa ta. Chiar are importanţă ce crede lumea? Cât de mult ar trebui să ne intereseze ce zic unii şi alţii? NU TREBUIE să îţi pese deloc pentru că tu eşti déjà un învingător care a conştientizat că are probleme şi încearcă să le rezolve spre deosebire de aceşti “sănătoşi perfecţi” ai zilelor noastre care îşi ascund cu pricepere secretele, metehnele şi mizeriile personale sub covorul ipocriziei şi răutăţii. Cine sunt ei să te judece? Nimeni.

Oamenii nu vorbesc despre lucruri. Se ascund în spatele unor măşti, unor imagini false, create de ei înşişi, de mediul virtual, de temerile şi disperarea de a fi pe placul tuturor, de a fi iubit sau iubită de toată lumea. Virtualitatea…acolo unde toată lumea este ceea ce îşi doreşte să fie – bun, magnific, minunat, frumos, fericit, PERFECT. Dar în lumea reală lucrurile sunt atât de diferite şi atât de dificil de gestionat. Iar oamenii tac, deşi au dreptul să vorbească. Oamenii se ascund sub masca anonimatului şi nu au curajul să exprime ceea ce simt, ce doresc, ce iubesc, ce gândesc. Oamenii nu vorbesc despre lucruri. Oamenii trăiesc pentru lucruri şi invidia celorlaţi.

Sense and Sensibility, cartea scrisă de Jane Austen, despre care se spune că este iubită doar de femei (deşi eu mă îndoiesc) conţine un dialog relevant pentru societatea secolului XVIII (când a trăit autoarea) dar atât de caracteristic pentru societatea contemporană:

“Marianne: Margaret, that is not the point. You do not speak of such things before strangers.
Margaret: But everyone else was.
Marianne: Mrs Jennings is not everyone.
Margaret: I like her. She talks about things. We never talk about things.” (Jane Austen, Sense and Sensibility)
Să vorbeşti despre lucruri. Nu să comunici, ci să vorbeşti, să exprimi ceea ce simţi, ce gândeşti şi să îţi asumi. Să spui ce crezi tu că trebuie să spui, să nu pupi toată ziua partea dorsală a nimănui şi să conştientizezi că ai o singură viaţă pe care trebuie să o trăieşti nu să o mimezi.

M.

Zâna Măseluţă şi dentiştii…

Zâna Măseluţă e cea mai drăguţă dintre zâne pentru că are grijă de dinţişori. Dinţii au fost, sunt şi vor fi pătrăţelele acelea, mici, albe (de dorit) pe care le dezvălui când vorbeşti sau zâmbeşti sau râzi, aşa că sunt de o importanţă extremă. Bine, asta în cazul în care râzi. Dacă stai botos şi umflat, poţi să ai nişte hăuri în loc de dinţi. Nu e cazul aici. Ah. Şi te ajută să mesteci.  Orice aproape. Sau să scrâşneşti. Si eu scrâşnesc. Mult. Nu e sănătos pentru că am înţeles că se tocesc, dar viaţa asta…nu e o scrâşneală continuă? 

Când eram mică, de fiecare dată când mergeam la dentist, durerea dispărea ca prin minune în sala de aşteptare şi îi rugam, dar cât îi rugam,  pe ai mei să mergem acasă. Sunetul frezei dentare făcea minuni cu durerea mea, dar nu cu părinţii. Nu am reuşit niciodată să îi conving. Nici pe unul nici pe altul. Poate de aceea acum nu am probleme cu dinţişorii, dar nu se ştie niciodată când mă trezesc ştirbă ca Baba Cloanţa. Dar aş putea spune că am dezvoltat o obsesie pentru dinţii sănătoşi, ceea ce nu e un lucru rău, nu-i aşa?

Când am putut să îmi aleg eu dentistul, prima alegere a fost un el. Un dentist extrem extrem de serios şi arătos (în perioada aia citeam o carte despre Auschwitz şi mi se părea că Dr Mengele e în aceeaşi sală cu mine), care se uita la mine cu ochii lui mari albaştri, niciodată zâmbind, cu muzică clasică pe fundal dar puteai, totuşi, să auzi chiţcăitul unui asistent printre notele Cavaleriei Rusticane. Si îmi era foarte frig în cabinetul lui, întinsă pe un pat. Dar era şi este un profesionist remarcabil. Si refuza să îmi albească dinţii. Că nu aveam nevoie, ceea ce eu nu înţelegeam atunci. Acum înţeleg.

A doua alegere a fost tot un el. El mă făcea să râd până la lacrimi. Dar la un moment dat nu mi s-a mai părut drăguţ să îmi curgă lacrimi de râs în timp ce stăteam cu gura căscată. Dar el mi-a albit dinţii. Deşi nu aveam nevoie. Si aşa am încetat să mai râd. Dar mi-a povestit nişte trebuşoare hilare: mimoze care merg rujate să îşi plombeze ditamai caria, parfumuri în exces care ameţesc  dentistul şi nu pacientul şi alte poveşti despre miasme şi ascunzişuri din cavitatea bucală dar mă opresc aici pentru că tocmai aceste gropiţe reprezintă obiectul activităţii lor prospere, presupun.

A treia alegere şi ultima (sper) este o ea. O doamnă. E ca un personaj dinTara Minunilor şi eu mă simt ca Pălărierul Nebun cu întrebările mele, nelămuririle şi fricile mele. Nu zâmbeşte, dar îmi place, nu se supără când o întreb tot felul de bazaconii citite cine ştie pe unde,  un pic mămică (îmi place şi chestiuţa asta), răbdătoare, atentă, nu prea vrea să folosească anestezic  în exces deşi eu îmi doresc momente de beatitudine tot timpul, mă dădăceşte cu masajul la dinţi, cu pastele de dinţi care mi se pare că au gust de săpun sărat, cu periuţa manuală şi periuţa de dinţi electronică despre care ea îmi spune că e pentru leneşi. Dar eu le folosesc pe amândouă. Doamne, ce îmi place să îmi fac masaj la dinţi! Este punctul culminant al fiecărei zi. Dar mă bântuie frica că aş putea să îmi pierd dinţii şi să port cine ştie ce trebuşoare cu click-clack şi să ajung să arăt ca şi căţeii din reclama de la Pedigree Dentastix. Cu nişte dinţi aliniaţi, perfecţi , fără strungăreaţa cea obraznică. Pe care am vrut să o omor, cerându-i dentistei să îmi pună aparat dentar. Dar ea mi-a spus că “sunt fermecătoare cu strungăreaţa”  şi am crezut-o. Pe ea şi nu perfecţiunea. Ah…şi refuză să îmi albească dinţii. Din nou. Si de fiecare dată vin acasă cu paste de dinţi. Am o colecţie întreagă. Am şi în maşină. Iar periuţele de dinţi trebuie să fie neapărat transparente şi nu colorate. 

Aşadar, cum să îţi alegi/păstrezi dentistul? Pe primul l-am părăsit pentru că sufeream de singurătate şi era sartorialist (ceea ce nu e rău deloc, la urma urmei, dar, na, l-am părăsit), pe al doilea l-am părăsit pentru că eram eu mai sartorialistă şi a naibii, dar ea, dentista mea va rămâne, cred, cu mine mult timp de acum încolo. Probabil tocmai pentru că e mai încăpăţânată ca mine şi  nu acceptă toate tânguirile şi lamentările mele. Si nu câştig aproape nicio batălie la ea în cabinet, lucru care îmi place.

Vă salut zâmbind cu gura până la urechi, dezvăluind  o strungăreaţă “fermecătoare”. Cică.

M.

P.S. Nu uitaţi să vă spălaţi pe dinţi, copii!

#ReWine...

“A man cannot make him laugh; but that’s no marvel, he drinks no wine.” (William Shakespeare, Henry IV, act four, scene two)

                                                                     Pablo Picasso - La bouteille de vin (1926)

Will ştia despre ce vorbeşte…savoarea, beatitudinea şi secretele ascunse într-un pahar de vin. Dacă vrei să bei un pahar de vin - nu voi folosi cuvinte precum fin, suav, suplu, tandru, vioi, ferm, generos, prietenos, puternic, viril pentru că nu am cunoştinţe în domeniul oenologic, deşi mă fascinează asemănarea cuvintelor folosite în descrierea unui vin cu a celor rezervate caracterizării fiinţelor umane – bun, du-te la ReWine. E nou, diferit, interesant, atrăgător. Voi folosi chiar un cuvânt pe care nu prea îl folosesc în postările mele cârtitoare: fermecător. Si e aşa cum ar trebui să fie, ca o petrecere delicioasă, ademenitoare, ispititoare şi seducătoare. Dar ce mi-a plăcut foarte tare au fost detaliile pentru că, ştii, dacă eşti atent, detaliile ascund lucruri nebănuite despre un loc, despre cel care l-a creat şi cel care îi dă viaţă.

Aşa că #rewine #refill #replay.

M.