Poveste...

 

Povestea are o relevanță în viețile noastre care ar putea fi ușor trecută cu vederea. Dar poveștile pe care ni le spunem nouă înșine și altora atât implicit, cât și explicit, poveștile pe care ni le spun alții, poveștile pe care ni le permitem să le credem și cele pe care pretindem că nu sunt adevărate, toate modelează cine am fost, cine suntem în momentul prezent și cine avem capacitatea de a deveni. Plimbările mele.... Acest obicei al meu… Există o libertate oferită mie în aceste plimbări – ele îmi aparțin exclusiv, momente rare, timp în care acționez doar pentru mine. Îmi stabilesc traseul, distanța, ritmul. Nu trebuie să cântăresc opiniile altora. Nu trebuie să fac compromisuri cu nimeni altcineva. Nu trebuie să negociez sau să ascult de nimeni decât de mine. Un pas spre singurătate, spre pace, spre totalitate. Eu și împrejurimile mele, ei bine, ne deplasăm în același ritm. Harul acordat în această încetinire mi-a permis să văd și să fiu recunoscătoare pentru prezentul meu în timp real, mai degrabă decât doar viitorul pe care de obicei mă chinui să-l ating sau trecutul care m-a adus în acest loc. 

 

Sursa: arhiva personala

Și mi-am dat seama cât de des uit să apreciez momentul în care mă aflu, mai degrabă decât pe următorul. La fel ca frunzele toamna. Plutesc și alunecă ușor, purtate de briza de toamnă, în călătoria lor finală, grațioasă, şoptind printre copaci.  Fiecare frunză este o poveste spusă, în nuanțe de aur și purpuriu, o amintire a zilelor de demult. Copacii răman goi, dar mândri. Frunzele i-au părăsit, eliberate, sub un giulgiu de aur, iar lumea își găsește pacea liniștită. O viziune a prezentului care vede nuanțele de umbră, dar și firele mai strălucitoare ale bucuriei și bunătății pe care le pot trece cu ușurință cu vederea. O viziune care acceptă prezentul, care nu este denaturată de ceea ce a fost, ce ar trebui să fie, ce va fi. Un moment pentru a păstra ceea ce este așa cum este pentru că într-o respirație, o pâlpâire, acel moment se va schimba și el. Și să ratez adevărul de astăzi ar fi mult mai trist decât tot regretul pe care îl pot aduna în ceea ce îmi imaginez că deja lipsește.

Sunt bine cu ziua de azi în acest fel.

M. #pierdutaprintrecuvinte

Cizelata...

 

Cizelata…

Cineva mi-a spus odată ca sunt o cizelată. La început nu prea mi-a plăcut, dar după o vreme mi s-a părut chiar frumos şi acum chiar îmi place statutul meu de cizelată. Aşa sunt eu, o cizelată şi o drăguţă. Foarte atentă cum arată, cum se îmbracă, cum vorbeşte, cum se comportă, să nu jignească şi să fie drăguţă cu toată lumea şi niciodată vulgară. Niciodată vulgară. Chiar îmi place acum. Mai ales acum. Când mi-am dat seama că mă simt foarte bine aşa cum sunt. Eu. Doar eu. Cred că oamenii te percep într-un anume fel, dar aceiaşi oameni pot să aibă aplecări şi anumite plăceri în a aprecia opusul a ceea ce au apreciat la un moment dat. Pentru că sunt oameni. De tot felul. Important este să ajungi să selectezi oamenii cu care te înconjori şi care te vor aprecia aşa cum eşti tu, de fapt. Fără să fie nevoie să îi mulţumeşti, transformându-te în ceva ce deteşti. La urma urmei este un act de curaj să îţi asumi anumite lucruri. La fel cum eu îmi asum scriind. Probabil că social media este o otravă şi nu este mediul în care să exprimi chiar tot. Pentru mine scrisul este felul meu de a fi, de a fi onestă cu mine şi de a-mi asuma lucruri pe care mulţi nu şi le pot asuma. 

Câteodată mă gandesc ca o poză face cât 100 de cuvinte de ale mele. Dar prefer cuvintele în locul unei imagini seci, editate în care să fiu cea mai cea şi cea mai cea. Ah…şi care mi-ar aduce sute de aprecieri. Prin urmare, cizelata adoră să scrie pentru că a învăţat că oamenii vor uita ce ai făcut pentru ei, ce ai spus, dar nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă (a zis-o Maya Angelou şi este crezul meu în viaţă). Si cred că am reuşit să transmit emoţia cuvintelor şi sentimentelor mele. Când scriu, încerc să aflu cine sunt, de ce sunt capabilă, cum simt, cum pierd, cum mă ridic. Si aş vrea să scriu în aşa fel încat oamenii să audă, să citească, să le alunece cuvintele în suflet şi să le ajungă direct în inimă. Cuvintele mele sunt singura imagine a ceea ce sunt. O extensie a acestui univers şi nu cred că există o agonie mai mare decat cea de a purta o poveste nespusă în suflet. Aşa că voi continua să fac ceea ce ador astfel încât oamenii să nu îşi poată lua ochii de la mine. Extravagantă lipsă de modestie.

A voastră,

M. pierdutaprintrecuvinte

Toamna mea...

 

Cântă-mi, toamnă, cu foșnetul frunzelor tale. Respiră asupra mea parfumurile tale picante care curg în valuri din briza ta rece. Dansează cu mine, toamnă, valsul tău care îndoaie ramurile copacilor. Vorbește-mi, toamnă. Spune-mi toate secretele pe care le-ai șoptit mării. Vreau să simt agitaţia aerului,  perturbarea luminii. Amintește-mi, toamnă, cand totul era atât de strălucitor încât aproape că trebuia să mă opresc un moment și să mă gândesc. 

 

Sursa: arhiva personala

Dormi cu mine, toamnă, sub cerul tău înstelat. Lasă-ți luna galbenă să strălucească în ochii mei. Sărută-mă, toamnă, cu felurile tale încântătoare, schimbând tot ce atingi în zile de aur purpuriu. Iubește-mă, toamnă. Această dragoste atat de ciudată.  Toamnă, ești un pic descurajantă... un pic mai romantică... dar foarte...tu.

M. #pierdutaprintrecuvinte

Vară…

 

E una dintre dimineţile acelea, când un firicel de lumină te trezeşte, gâdilându-ţi genele. Dimineţile acelea somnoroase când vrei doar să stai şi să contemplezi tavanul. Dimineţile de vară, călduroase şi leneşe când ai vrea doar să auzi sunetul valurilor lovindu-ţi timpanele, uşor şi blând ca un cântecel al unei sirene pierdută de suratele ei…Dimineţile unei veri toride şi fără sfârşit aproape…Dimineţi cu umbrele copacilor dansând pe pereţii camerei ca nişte fantome ale unei prezenţe estompate în neant…vara ta de aur…Adormi, din nou, mângâiată de lumina aurie a unei zile care se anunţă fierbinte. Adormi şi visezi că  eşti departe, departe …. vara ta, lungită pe nisipul auriu al unei plaje uitată de lume. 

 

Briza mării mângâindu-ţi pielea. Firicele de nisip dintr-o clepsidră fără sfârşit pişcându-ţi simţurile, ca nişte fluturaşi obosiţi care au poposit pentru o clipă pe pielea ta arămie, bronzată şi apetisantă. Auzi valurile lovindu-se de mal, ca faldurile unei rochii create de o zână măiastră, brodată cu scoici şi pietricele. E cald şi vrei ca lumina soarelui să te îmbrăţişeze strâns, strâns, să te ţină în braţe şi să te mângâie pentru totdeauna. Lumina aceea puternică în a cărei îmbrăţişare te simţi tu, puternică şi în siguranţă. Auzi ca într-un vis glasurile copiilor construind castele de nisip care se vor dărâma, peste o clipă, peste o mie de clipe, lovite de valurile vieţii. Simţi mirosul îngheţatei cu aromă de fistic, sofisticată dar simplă. Asa cum eşti şi tu. Te ridici şi ochii tăi adulmecă orizontul îndepărtat al unei lumi îndepărtate şi zgomotoase. E vară şi nu vrei să se termine. Dar orizontul se micşorează şi deschizi ochii în dormitorul familiar şi cald. E vară totuşi… 

 

M. #pierdutaprintrecuvinte