Index pentru septembrie...

Există ceva inefabil în trecerea efemeră de la vară la iarnă, ceea ce face ca această perioadă a anului să fie ciudată, sacră și irezistibilă. Așa cum spunea Rilke în Letters on Cezanne : “ În niciun alt moment (decât toamna) pământul nu s-a lăsat inhalat într-un singur miros, pământul copt; într-un miros care nu este în niciun fel inferior mirosului mării, amar unde se învecinează cu gustul și mai dulce de miere unde îl simți atingând primele sunete. Conținând adâncime în sine, întuneric, aproape ceva din mormânt.”

Ultimul weekend din septembrie. Aproape că repet în gând, ca într-o incantaţie...septembrie....septembrie, încercând să conving timpul să se oprească din fuga infinită. Vara s-a dus. Zilele și nopțile au devenit din ce în ce mai reci. Clopotele școlii sună ca nişte viespi enervanţi iar zumzăitul acestui stup imens pare tot mai supărător, mai tulburător, nu ştiu. Septembrie. A venit toamna. Ultimele frunze îndrăgostite îşi vor lua adio în curând de la cei care le-au purtat în braţe atâtea luni, copacii, care vor arăta nişte iubiţi părăsiţi, dezolant de goi, trişti, cu ramurile atârnând stingher, neştiind ce să facă cu ele acum când preţioasa încărcătură şi-a luat zborul.. E sfârşitul unei poveşti de iubire care se va repeta, curând, într-un nou an. Dar cum să le spui?  Vor veni octombrie ... noiembrie dar deocamdată sunt blocați în septembrie.  

 Sursa: https://www.facebook.com/bogdanpopaphoto/photos/110242997569507

Brusc, îmi aduc aminte de o poezie a Christinei Rossetti, The Months: A Pageant , în care personajele sunt personificări ale lunilor anului. Septembrie e o fată. Si m-am gândit că fata din septembrie este un maestru al propriului ei sanctum interior. Frumusețea ei este paralizantă pentru spectatori, care nu au văzut niciodată acea parte a continentului ei. Fata din septembrie oferind toată dragostea, sufletul, corpul și atenția ei. Frumusețea ei este artă. Fata din septembrie are o ușă interioară, care poate fi deschisă doar printr-o cheie specială.  Septembrie, spre deosebire de oricare alta, te ține strâns, în orice vreme. Iar ţie nu îţi rămâne decât să asculţi, on repeat, Fracoise Hardy – Comment te dire adieu, având un pretext  aproape perplex de a folosi kleenex, într-un reflex de a opri septembrie din a nu se transforma în ex.

Septembrie...mai stai...

M.#pierdutaprintrecuvinte

 

Pur şi simplu...

 

Câteodată mă simt teribil de vinovată (mi-am dat seama de acest lucru vorbind cu o prietenă dragă) că nu scriu atât de des ca înainte. Dar adevărul este că trebuie, pur şi simplu,  să mă răcoresc puțin. Mi-am dat seama că o vacanţă autentică poate face atât de mult bine creierului meu.

La început, a fost ciudat. M-am simțit în mod constant vinovată că nu scriu și a trebuit să-mi reamintesc că a fost o alegere deliberată. Bineînțeles, ideile îmi vin de obicei în minte după o „rumegare” intensă. În mod ciudat, sau poate nu având în vedere ceea ce se întâmplă de vreo 2 ani, în această perioadă am simţit că inspiraţia nu a fost cea mai bună prietenă a mea, dar inițial au existat câteva explozii valoroase de inspirație și mai multe informații pe măsură ce timpul a trecut. Dar, odată ce m-am obișnuit cu această, hai să o numim „rutină”, mi-a plăcut să am mai mult timp să fac alte lucruri. Mai mult timp pentru mine, cu mine, timp în care să iau decizii pe care le amânasem deşi ar fi trebuit să le iau de mult timp, să citesc mai mult, să meditez mai mult, să elimin unele treburi care stăteau  peren pe una dintre listele mele, dar care trebuie făcute la un moment dat. Reflecția pe care am făcut-o în timpul acestei perioade de întrerupere a însemnat că eram deja într-un fel de pace cu mine că nu scriu când apare ocazia. Acceptând liniștită, fără vinovăție sau frustrare, că ar fi mai puțin eliberator să fac ceea ce am nevoie cu o conștiință curată. Între timp, gândesc mai clar, lista mea de idei și soluții a crescut considerabil mai mult și sunt încântată de mai multe aspecte pe care acum le văd cu alţi ochi. Si de ce să nu recunosc- îmi place mai mult de mine acum. 

 Sursa imagine: https://www.facebook.com/deliatirla.art/photos/436124106739171

Poate că altă dată aş fi zis că viața mea este destul de fadă, dar, la urma urmei, chiar îmi place, este viaţa mea şi îmi aparține. Tind să fiu impulsivă şi să spun şi să fac ce vreau când vreau. Pot să-mi ascund emoțiile, mai bine decât oricine știu. Mă lupt, mă învârt și distrug susținând ceea ce cred. Nu am toleranță pentru lipsa de generozitate şi politeţe,  proasta creştere, minciună, epatarea unor statuturi şi bogăţii jenante, rasism şi homofobie. Nu-mi voi recunoaște defectele, dar stiu că şi eu greșesc. Aşa sunt eu, precum răsăritul soarelui după o noapte nedormită, orbindu-ți ochii. Dacă viața mea ar fi un playing list, ar fi plin de acustice. Ar fi plictisitor, dar aș fi eu. Pur și simplu sunt eu. Dar sunt şi voi continua să fiu „pierdută printre cuvinte”.

V-am pupat!

M.  #pierdutaprintrecuvinte

Vara fără nume...

Ce să-ți spun? Era o vară care părea că va face istorie - istoria lor personală - aproape înainte de a începe, dar au făcut câţiva paşi  înapoi, erau încă în poveste, dar doar observând-o, spunând „vara în care această”, „vara în care acea”, când tot timpul se întâmpla ceva. Au devenit obsedați de o fântână, de exemplu, una pe lângă  care treceau în fiecare zi, care ţâşnea, abundent, atât de sus și care, totuși, se întorcea la sine de fiecare dată - toată iarna această fântână fusese uscată, fără să spună niciun cuvânt.

Ce să-ți mai spun?

Oh, totul - cum mergeau acasă seara când lumina era moale, orice rău aluneca în afara lor și se simţeau posedaţi, deţinuţi complet, într-un fel bun, de aer, care îi atingea constant, uneori urgent, alteori ușor, doar pentru a-i anunța că era acolo și ei credeau că, poate, asta însemna să fii viu. Când au văzut cât de complicat era un copac și cum îi dorea să se uite la el și să îi spună asta, cum culoarea unei anumite flori în acel moment anume era mai roșie, chiar mai roşie decât forța vieții, oricare ar fi aceasta, iar ei nu ştiau ce să facă cu ei înșiși, prin urmare nu făceau altceva decât să asculte cântecele în capetele lor, cântece care erau triste, ca aproape toate cântecele și să privească senzația asta de rostogolire, în soare sau ploaie, fără să ştie dacă era una bună, cea mai bună, deși nu avea un nume. Pe măsură ce acea vară urbană rătăcea spre întuneric, pisicile priveau din aleile lor – erau plictisite și așteptau minuni. Casele arătau, prin ferestre, fulgere de cuțit și furculiță, lumina albastră a televizoarelor, lupte fără consecințe între soți în baia de oaspeți.

Vocile sunau ca nişte ecouri pe acele străzi. Bâlbâitul îngrozitor al băieților în timp ce complotau  cum să cucerească fetele care călăreau ultimele bucăţi de lumină, în pantalonaşi scurţi, mişcându-şi unduitor coapsele prin faţa lor şi se postau la coadă la McNeill, aşteptându-şi rândul la ghişeul aglomerat 24x7. Câteva stele dansau deasupra scenei domestice - această lume pe jumătate luminată, încercând să liniştească  câinii îngrijorați de alarmele îndepărtate. Vis-a-vis, o femeie într-o fereastră spăla un pahar, un bărbat râdea zgomotos pe stradă nereuşind să acopere slujba de la biserica din apropiere, într-o horă alambicată de sacru şi profan.

Sursa:https://www.facebook.com/profile.php?id=100010746336871&sk=photos_by

Intr-o noapte urbană, într-o noapte fierbinte de iulie, el şi-a adus aminte că a privit spre cer, rătăcindu-se printre stelele care scânteiau aproape ca un sat mic şi pitoresc în timpul Crăciunului sau o mare de licurici în pădure. Dar chiar și cea mai strălucitoare stea nu se compara cu ea și felul în care ochii ei  străluceau în lumina soarelui  la 6 dimineaţa. Strălucirea lor era de ajuns să lumineze o mie de orașe în cea mai întunecată oră a lor. Era ca şi cum ea ar fi fost universul, iar el doar un punct care a avut norocul să se bucure de  frumusețea ei, și așa a întins mâna către ea, doar ca să fie întâmpinat  de golul care-i luase locul. Dar încă mai întinde mâna spre ea, sperând că într-o bună zi va fi acolo pentru a-i întâlni mâna. Indiferent că este în lumina răsăritului de la 6 dimineața sau în lumina lunii de la 10 noaptea, el vrea doar să o iubească, aşa cum a iubit-o odată.

 

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Sânziana...

 🌾"Azi noapte sânzienele au înflorit 

Să prindă fete dalbe-n păr cunună, 

Azi noapte s-au pus vise la rodit 

 Și s-a privit spre stele și spre lună.

 Azi noapte, spun legende cu parfum,  

Fecioare despletite au făcut horă, 

 Unii mai zic că le-au văzut în fum, 

 Iar alții că pădurea le adoră. 

 Și mai zic unii că e dans străvechi, 

 Că-i musai să te faci că nu le vezi, 

 Că-s iele care umblă în perechi, Și fură graiul dacă-n joc te pierzi. 

 Că te atrag cu trupurile lor de zâne 

 Și se închină ca-ntr-un ritual, 

 Că poți să nu apuci ziua de mâine, 

 De taina lor o strigi, ca-ntr-un semnal;  

De vezi fecioare care par mirese, 

 Și uiti de Sânziene și de jocul lor, 

 Ești parte dintr-o lume cu miresme, 

 Alesul nopților cu taină ce te vor.

 ... 

Azi noapte, multe dorințe au urcat spre cer, 

Și flori gălbui s-au așezat cununi, 

 Iar azi, văd oameni surâzând ca-ntr-un mister, 

 Păstrat în două stele, în alte lumi, 

 …sperand la împlinirea lor." 

 (Adriana Tirnoveanu)

Credit imagine: @delia.tirla@papillonaube

  #pierdutaprintrecuvinte✒