Lucrurile mele preferate – “Sunetul muzicii”…

Cred că este corect să spun că majoritatea am văzut sau cel puţin am auzit de “Sunetul muzicii”. Această poveste fermecătoare, dar tristă, în acelaşi timp, are în centru  cântăreții familiei Von Trapp din viața reală - care au scăpat din Europa invadată de naziști - și a fost adaptată pentru scenă și pentru ecran pe baza memoriilor Mariei Augusta Von Trapp. Cu Julie Andrews în rolul Mariei și Christopher Plummer în rolul căpitanului Von Trapp, filmul, devenit un clasic, a fost unul dintre cele mai de succes filme  de la lansarea sa în 1965.
„Sunetul muzicii” spune povestea Mariei, o femeie care, în timpul uceniciei în mănăstire, este trimisă ca guvernantă a celor şapte copii ai Căpitanului Von Trapp. Maria aduce muzica și dragostea înapoi în casă, dar dragostea nu era întotdeauna acolo unde se aștepta. Pe fundalul invaziei germane din Austria, „Sunetul muzicii” arată că dragostea poate înflori chiar și în cele mai neașteptate momente și locuri.
Aseară am fost martora unei producţii de înaltă calitate a Teatrului Regina Maria. De îndată ce orchestra a început primele acorduri şi s-a ridicat cortina, acest lucru a devenit certitudine. Călugăriţele care deschid "Preludium" la începutul spectacolului au confirmat membrilor publicului faptul că eram la începutul unei seri perfecte. Tot ce pot spune este: WOW. Cu lietere mari. Vocile absolut uimitoare și armoniile imaculate din ceea ce părea a fi un ansamblu foarte divers. Această impecabilitate a continuat pe măsură ce călugărițele au continuat să efectueze numărul distractiv "Maria".

Sursa:https://www.teatrulreginamaria.ro/ro/trupa-iosif-vulcan/spectacole/2325-sunetul-muzicii

Talentele din distribuţie sunt într-adevăr destul de diverse și amestecate. Nu poate fi negat că sunt toți - și vreau să spun fiecare dintre ei - foarte talentați în felul lor, individual. Distribuţia, în general, s-a bazat pe capacitatea vocală  mai mult decât orice altceva – deoarece toţi actorii  (în special, actorii din rolurile principale) sunt cântăreţi fenomenali. Adela Lazăr, în rolul Mariei, este magică. Ea reuşeşte să dezarmeze orice suspiciune și ne conduce într-o minunată lume dominată de Do-Re-Mi. Este modul ei de a ne introduce în bucuriile muzicii, dar, în acelaşi timp, ne învaţă câteva lucruri cu privire la felul în care actriţa Adela Lazăr a abordat acest rol. Și toate aceste lucruri sunt bune, zic eu. Laptele și mierea sunt încă acolo. Felul în care Adela o portretizează pe Maria te face să înțelegi cu ușurință de ce atât copiii, cât și căpitanul însuși se îndrăgostesc de guvernantă. Aş spune că există mai multă îndrăzneală în această Maria decât am întâlnit în mod obișnuit, o undă de determinare delicioasă, care taie prin sentimentalitatea lichidă, chiar și fler comic. Sigur, știm că se va îndrăgosti de Căpitan și va face tot ce i se va cere, dar primim mult mai mult de la această Maria decât ne-am fi aşteptat.

Nu există nicio îndoială că cei care fură spectacolul sunt copiii. Complet. Sunt plini de energie, simpatici şi incredibil de talentaţi. Liesl, Friedrich, Louisa, Kurt, Brigitta, Marta şi Gretl sunt copiii  „nebuni” și actorii care îi joacă aduc entuziasm pe scenă pe măsură ce cântă și dansează alături de Maria pe "Do-Re-Mi" și alte cântece.

Povestea însăși este incredibil de plină de speranță. Glasurile voioase ale tuturor actorilor au făcut jocul interesant, iar coregrafia a fost fantastică. Fundalul a fost frumos cu ziduri aproape dantelate și o pictură multicoloră a munților acoperiţi cu zăpadă din Austria.  Iluminarea a fost dramatică și măgulitoare. Florile roșii și costumele fanteziste se potriveau așezării din anii 1930.  Apoi a fost parada costumelor. Nu s-a facut rabat la nimic. Costumele sunt impecabile, bogate, reuşind să ne transpună în atmosfera de sfârşit de deceniu 30.

Orchestra live a realizat un echilibru de sunet perfect între orchestră și voci.

 „Sunetul muzicii” este o interpretare minunată a unui clasic pe care nici un fan de teatru muzical nu ar trebui să-l piardă. Aplauzele trebuie să se îndrepte spre regizor, actori, copiii actori, dirijor şi orchestră. Nu a lipsit nicio singură notă, iar auditoriul a fost invadat de muzica faimoasă pe care toţi o cunoaştem si o iubim.

“So long, farewell auf wiedersehen, adieu, adieu…”

M.

P.S. Mulţumesc, Adela Lazăr pentru generozitate şi pentru o seară magică!

Terorism vizual şi auditiv…

Ce poţi să faci de sărbători? Să petreci, să te plimbi, să te îndopi, să dormi, să te uiţi la TV. Mă uit doar la o emisiune: “România, te iubesc!” Celelalte programe nu mă atrag deloc. Dar ieri, datorită ştirii “breaking” (moartea creatorului de modă Răzvan Ciobanu),  am butonat telecomanda. Şoc şi groază. Primul lucru care m-a uimit a fost aspectul prezentatorilor. Cucoane bronzate, cu freze de nuntă, taioare de chelneriţe, decolteuri mai mult decât generoase, buze umflate, machiaj strident de show burlesque. Prezentatori guşaţi, cu sacouri strâmte, cravate de circ. Strigă. Ţipă. Întrerup interlocutorii. Încearcă să transforme totul în circ şi mascaradă. Lansează ipoteze sinistre. Sunt prezentate imagini “cu un impact emoţional puternic”. Eu credeam că doar ştirile de la ora 5 se încadrează în genul spectacol sinistru. Credeam că posturi de televiziune “serioase” nu se pretează la cancanul zilnic, grotesc al unor personaje dubioase, stridente, care încearcă cu orice preţ să ne arate ce înseamnă să fii bogat în cea de-a treia ţară săracă din Europa.  Dar ce m-a frapat a fost vocabularul folosit de aceşti “comentatori”/ “prezentatori”. Probabil că sunt eu o fandosită cu pretenţii, dar prefer să fiu aşa decât să fiu un prezentator jalnic, incult şi analfabet. “Hai să facem o vorbire!” urla şi gesticula ca un apucat un prezentator. Ce înseamnă să faci o “vorbire”? Ne-am tâmpit de tot? Nu putem folosi corect limba română? Trebuie să împrumutăm expresii din alte limbi? Expresii care, fie vorba între noi, au cu totul alt înţeles decât cel folosit de idioţii de la TV. “To make a speech” înseamnă să scrii un discurs sau să ţii un discurs. Nicidecum ce încerca să sugereze pseudo-jurnalistul enervant care, subit, a uitat limba română şi a apelat la bătrâna engleză. Nu e mai cool? Toată lumea foloseşte limba engleză. Toată lumea vorbeşte limba engleză. Cum ştie fiecare. Tipele care ies la o “coffe”. Tipii şmecheri care scriu doar în engleză pe Facebook. Tipul de la radio care face reclamă la [stick haus]. E “steakhouse”. Steak /ˈsteɪk/– friptură. Stick /ˈstik/– a lipi; băţ. Nu mă pot decide care înţeles să îl aleg: băţul  sau lipeala? Dar e la radio şi tipul e pe val. Ce ştiu eu? E vorba de internaţionalizare, dragă! Mira, ar fi cazul să ieşi şi tu la o “coffe” sau un “stick” şi să plăteşti “cheş”. Ok? Do what u gotta do!

Sursa:https://www.amazon.com/You-Can-Make-TV-Presenter/dp/1842360965

 

Dar să revin. Capacitatea de a vorbi corect în public este o abilitate indispensabilă. Mai ales în  cazul prezentatorilor şi reporterilor TV. Nu e de ajuns să fii o zână sau un făt-frumos, TREBUIE să vorbeşti corect. E obligatoriu. Nu “pă sistem”, “pă bune”, “ei trebuiesc să facă” (ei trebuie să facă), “cel mai superior”, “nu au dorit să facă declaraţii pă cameră”. Adică se urcă pe cameră? Stau în fund? Nu înţeleg! Cine sunt oamenii aceştia? De unde apar? Dacă au terminat studii în domeniu, avem probleme serioase şi în acest caz. In afară de gene, buzuţe, păr, machiaj, decolteuri, au mai învăţat ceva? Ar trebui să ştie că se adresează unei ţări întregi şi nu doar unor analfabeţi care salivează prăbuşiţi în fotoliul plasat strategic în faţa ecranului.

Dar ce mă irită cel mai tare este că toată lumea are senzaţia că poate face orice. Toată lumea se pricepe la tot. Toţi pot fi jurnalişti, chirurgi, educatori, savanţi, scriitori, arhitecţi. Toată lumea are studii universitare. Toată lumea este mai mult decât calificată. Jurnaliştii ucid cu cruzime limba română. Chirurgii lucrează în 10 schimburi contribuind la înfrumuseţarea jivinelor mioritice. Educatorii lucrează şi ei în schimburi, dar rezultatele sunt vai de mama lor. Păi, dacă nu e şi mama implicată, degeaba se dau ei peste cap. Savanţii publică lucrări pe bandă, dar nu le citeşte nimeni. Scriitorii scriu. Adânc. Pentru suflet. Pilde. Sfaturi. Tot pentru suflet. Nu ştiu de ce mă mir. Doar suntem un neam de simţitori. La fel şi bloggerii. Toţi sunt bloggeri. Fără să ştie să folosească cratima, semnele de punctuaţie. Fără să ştie nimic. Goana dupa faimă. Dorinţa nebună de a fi “cineva cool”, “artsy”. Dar a fi “cool” înseamnă să fii deştept, să vorbeşti CORECT, să scrii CORECT, să ai atitudinea potrivită şi să fii MODEST.  Nu se aplică în cazul vostru. Get a grip!

Ciao!

M.

Un mac...

Sursa: arhiva personala

Cruzime şi somn…

Acum vreo zece ani, am cunoscut un om minunat: Janet Boughner. Era în România ca voluntar în  Corpul Păcii şi lucra, tot ca voluntar, la Spitalul de copii din Oradea. In secţia unde erau copiii abandonaţi. De la bebeluşi până la copii de 3 ani. Mulţi dintre ei cu dizabilităţi. Nu prea ştiam ce se întâmplă în secţia aceea. Probabil că nici nu am vrut să ştiu. Povestirile ei erau îngrozitoare. Si de ce să nu recunosc, îmi era ruşine de mine şi de concetăţenii mei. Această persoană avea grijă de copiii abandonaţi de noi. Copii pe care nu îi dorea nimeni. Copii pe care nu îi iubea nimeni. Janet îi schimba, îi spăla şi îi iubea. Iar eu, la câteva sute de metri distanţă, nu făceam nimic. Nici eu şi nici alţii. Ne vedeam de viaţa noastră. Preocupaţi de următoarea vacanţă, maşinile pe care ni le doream, hainele pe care le purtam. In general, nemulţumiţi de tot, dar, în acelaşi timp, mulţumiţi că nu e mai rău. Nepăsători, cu capetele în nisip. Singurele mele tangenţe cu Spitalul de copii au fost câteva vizite scurte. Ca adult. In vizită. Din fericire, am fost un copil foarte sănătos, aşa că nu am amintiri din copilărie din acel loc. In acelaşi timp, ca adult, am îngropat toate amintirile legate de acel locul. Azi mi-au revenit toate acele amintiri. M-am uitat la reportajul din cadrul emisiunii “România, te iubesc!”, despre sedarea copiilor din centrele de plasament. Brusc, mi-am adus aminte de toate mirosurile, de ţipete, de tristeţea care domnea în fiecare salon, de privirile asistentelor, de privirile mamelor, de ochişorii copiilor. Mi-am adus aminte cum, tot ca adult, în timpul unei vizite, fiind într-o cameră cu vedere spre Parcul Copiilor, mă gândeam cât de fericiţi erau copiii din parc, ţipând bucuroşi, spre deosebire de copiii din spital, cu ochişorii mereu în lacrimi. 

Reportajul din această seară ar trebui să fie o lecţie usturătoare pentru noi toţi. Cei care nu investesc în educaţia copiilor.Cei care nu îşi învaţă copiii despre acceptare, toleranţă, generozitate, empatie şi, mai ales, IUBIRE. Probabil pentru că ei, la rândul lor, nu ştiu sau, pur şi simplu, nu le pasă. Cei care îşi abandonează copiii “accident” pentru că le e prea lene sau lehamite să folosească mijloace contraceptive. Cei care nu sunt de acord cu educaţia sexuală în şcoli şi preferă să îşi programeze fiicele pentru avort. Cei care dispreţuiesc psihologii şcolari, considerând că doar “nebunii” au nevoie de consiliere. Cei care dispreţuiesc copiii cu dizabilităţi, ignorându-i şi uitându-se la ei cu teamă. Aceşti copii sunt şi ei suflete. Suflete care au nevoie de noi, de iubirea noastră. Ultimul lucru de care au nevoie este ignoranţa noastră, această bestie care ne transformă în monştri cu chip uman. Nişte monştri care sedează copii. Folosind tranchilizante, anti-psihotice, neuroleptice. Iar motivaţia este că nu pot fi controlaţi. Si stau şi mă întreb dacă s-a schimbat ceva în acest sistem în România în toţi aceşti ani. Nu. S-a schimbat doar abordarea lingvistică. Dacă pe la începutul anilor 2000 era utilizată sintagma “contenţionare fizică” (copiii erau legaţi de paturi), acum se foloseşte sintagma “contenţionare psihică” (copiilor li se administrează cocktail-uri de câte 4 chiar 6 medicamente). Am devenit mai “umani” (Bogdan Simion, preşedintele Fundaţiei Sera). Mai “blânzi”. “Umanitatea” în numele ordinii şi liniştii, aflate la mare preţ în centrele de plasament din România, iar copiii români abandonaţi plătesc un preţ...  Stabiliţi-l dumneavoastră.
M.

Femeie….

Secretul meu sunt braţele mele, trupul meu, atingerea mea, paşii mei, curbura buzelor mele. Pentru că sunt femeie. Aceasta sunt eu. Secretul meu este focul ochilor mei, albeaţa dinţilor mei, buzele mele roşii, şoaptele mele, bucuria din mersul meu. Soarele din zâmbetul meu, curbura spatelui meu, graţia mea, tic-tac-ul tocurilor mele, părul meu, palmele mele, nevoia ta de a avea atenţia mea. Pentru că sunt femeie. Strălucirea pielii mele, licărirea din ochii mei. Felul în care merg, râd şi vorbesc. Sunt femeie. Sunt o picătură de soare într-o îndoială de nesiguranță. Sunt o voce mângâietoare într-o mulțime de haos. 

 Sursa: arhiva personala

Sunt un zâmbet în prezența celor mai profunde temeri ale mele. Sunt aceeași persoană în lumină și întuneric. Sunt autentică. Sunt reală. Sunt o picătură de apă dulce într-un ocean de sare. Sunt femeie. Mă mişc ca mătasea în adierea brizei. Strălucirea mea este moale, totuşi puternică . Ochii mei, castanii şi mari, sunt străpunşi de raze de soare. Părul meu lung, brunet, străluceşte în timp ce se prăbuşeşte cu graţie de-a lungul umerilor mei. Râsul meu aduce bucurie la fel ca liniştea pe care o aduce natura în singurătate. O eclipsă totală a frigului iernii, permiţând doar primăvara caldă și vara. Săruturile buzelor mele dulci au gustul fructelor coapte. Mâinile mele au atingerea apei. Privirea mea e plină de dragoste. Sunt tot ce vreau. Sunt femeie.

LA MULŢI ANI, DRAGELOR!

Cu drag,

Mira