Collateral Beauty...

Dragă tu,

Iţi scriu o scrisoare în care vreau să îţi povestesc despre frumuseţea ascunsă din fiecare zi. Vreau să vezi un film. “CollateralBeauty”. Poate nu este cel mai reuşit film al anului, nu aş putea spune că m-au impresionat actorii (Helen Mirren e excepţia), felul în care a fost filmat, iar unele scene, eu, personal, le-aş fi tăiat. Dar am avut o revelaţie, printre lacrimi (recunosc, am plâns jumătate din film), la început de an. Dacă ai impresia că viaţa ta este mizerabilă, du-te la cinema, iar la final, vei realiza că viaţa ta nu este urâtă deloc. E chiar frumoasă.

Când directorul unei agenţii de publicitate  din New York îşi pierde fetiţa, Olivia, datorită bolii îngrozitoare care începe cu litera “C”, decide să întrerupă orice legătură cu lumea. Prietenii săi devin din ce în ce mai îngrijoraţi şi încearcă cu disperare să ajungă la el, dar Howard (Will Smith) refuză orice contact. El caută răspunsuri, scriind scrisori Dragostei, Timpului și Morții. Mi se pare una dintre cele mai frumoase şi nebuneşti idei. Să scrii scrisori nu unor oameni, ci unor concepte. Si m-am întrebat dacă aş ajunge vreodată să scriu asemenea scrisori, ce le-aş spune celor trei constante ale vieţii noastre? Aşa cum spune Howard: “Suntem aici să relaţionăm. Dragostea, timpul, moartea. Toate aceste trei lucruri conectează fiecare fiinţă umană de pe pământ. Tânjim după dragoste, ne dorim mai mult timp şi ne temem de moarte.” 

I-aş scrie Timpului pentru că am nevoie de el, dar probabil că l-aş certa cumplit. E un grăbit, fuge mereu, în ultima vreme am senzaţia că şi-a mărit viteza, e nepăsător. Si eu sunt o grăbită dar nu pot să ţin pasul cu el. Imi cere prea mult, prea repede şi este prea neiertător. Nu îmi place Timpul pentru că, uneori, aş vrea să îngheţe, în momentele acelea, ale noastre, dar îl înţeleg. Işi face şi el treaba, deşi, la un moment dat, în film, Timpul spune că totul este în capul nostru, din ianuarie până în decembrie, de la miezul noţii până dimineaţa. Timpul nu este promis, este doar o clipire, o amintire, o dorinţă, un dar. Si, după cum se dovedeşte, Moartea este mult mai vitală decât Timpul. Morţii nu i-aş scrie, ci, în schimb, i-aş trimite o poză cu un domino lung lung, infinit (aş vrea) şi spiralat, ca cele pe care le face Howard în film. Nu cred că aş putea să îi spun ceva, de frică să nu o supăr, deşi ştiu că într-o zi o voi cunoaşte şi nu va fi bătrânica simpatică din film. Dar, Helen Mirren, mi-ar place să fii tu, în pantaloni de piele şi cu unghiile albastre.

Nu i-aş scrie Dragostei pentru că este singura “de ce”, este motivul pentru tot şi nimic, este peste tot, în fericire şi suferinţă şi eu am acceptat acest lucru. Nu mai am nimic să îi spun acum, dar, poate mă răzgândesc într-o zi.

Du-te să vezi filmul şi, poate, vei vrea să scrii şi tu scrisori. Să scrii universului şi stelelor, să le rogi, să le cerţi, să le iubeşti, să descoperi frumuseţea “colaterală” a fiecărei zile. Este acolo, crede-mă. Trebuie doar să o vezi.

M.

#baraw şi micul meu dejun…

#baraw şi micul meu dejun…

Tztztztz! #baraw, darling, mi-ai distrus şansa de a lua un mic dejun “fresh” împreună cu voi. Nu e frumos deloc, să ştii. In ultima vreme am văzut destul de multe postări ale unor vedete locale wannabes din #baraw, deşi ar trebui să ştie că se scrie “breakfast” şi nu “breackfast”. Nu pot să îţi dau tag pentru că nu am dat like paginii tale, deşi, recunosc, am tras cu ochiul. Mi-a plăcut ce am văzut, prin urmare m-am gândit să iau micul dejun la voi. Si m-am înfiinţat azi, pe la 10.30. Acum, ca să nu existe neînţelegeri, vreau să vă reamintesc ce înseamnă micul dejun. Micul dejun este o mâncare care se ia de regulă dimineața. Este într-o mare măsură considerată masa cea mai importantă a zilei. 10.30 se încadrează la capitolul dimineaţă, nu? 

Ia să vedem:

1.      Când am ajuns localul era gol. Erau ocupate doar două mese. Mă gândesc că volumul de muncă nu era mare.

2.      Am observat trei persoane care păreau angajaţii localului. Clienţii, cu mine cu tot, erau 6, deci nu cred că necesitau nişte eforturi deosebite.

3.      Când am cerut micul dejun, fata care ne servea (foarte drăguţă, de altfel) ne-a spus că se serveşte mâncare doar peste o oră. Asta însemna 11.30. Pentru mine această oră se apropie vertiginos de prânz. Sau poate că e, de fapt, vorba de brunch. Stiţi…breakfast+lunch = brunch. A motivat că a “venit doar o fată”. Acum…să înţeleg şi eu. Cei trei angajaţi nu se ocupau de micul dejun şi că fata “specială” nu venise încă la muncă?

4.      Aveţi în meniu această ofertă. Mic dejun. Micul dejun se ia dimineaţa. Voi deschideţi la ora 8. Cam ce se întâmplă între 8 şi 11 dimineaţa? Să nu îmi spuneţi că toţi clienţii au devenit subit cosmopolit de francezi şi beau doar cafea şi mănâncă un croissant! Nu cred. Cum îi ştiu eu pe români de mâncăi, cum arată statisticile privind banii pe care românii îi cheltuie pe mâncare, cum arată rafturile după sărbători, ca şi cum se apropie apocalipsa, mă îndoiesc că sunt mulţi clienţi care practică acest lucru.

5.      Dacă este mult mai uşor să serviţi doar cafea, iar mâncare după ce vine “fata”, poate ar trebui să vă schimbaţi meniul sau să precizaţi că voi serviţi un mic dejun târziu…aşa, după 11.30. Pentru persoane care iau micul dejun după ora 12.00 în timpul săptămânii. Mda…#breakfasttime.

6.      Eu nu sunt un client care merge în locuri şi postează poze cu croissante şi cafea, mâncare de nu ştiu care pentru că nu am chef să ştie lumea ce mănânc sau să se dea de ceasul morţii câţi bani am. Prin urmare, aveam un interes strict gustativ pe care mi l-aţi negat din faşă.

Dar, hai să vă spun ceva, pentru că sunt suspect de generoasă azi. Mi-a plăcut localul foarte mult. Mi-au plăcut culorile, pernele, canapelele şi scaunele, lampadarele, cactuşii de pe mese. Mi-a plăcut meniul, este interesant, dar nu l-am savurat, deşi aş fi vrut. Domnişoara care ne-a servit a fost foarte amabilă şi drăguţă, dar nu era “fata”. Fata care se ocupă de omletă. Adică…am vrut o omletă. Doar o omletă. Probabil că omleta voastră este specială şi chiar nu pot să neg acest lucru. Poate această postare ar fi fost una apreciativă dacă mi-aţi fi dat şansa să gust din produsele voastre. Păcat!

Dar vă mai dau o şansă pentru că aveţi voi ceva care îmi place. Numele vostru, aşa “raw” şi “fresh” mă atrage. Si sper, că într-o dimineaţă drăguţă din acest an, voi savura cea mai specială omletă preparată de o fată specială. Deşi voi aveţi un chef.

Cheerio!

M.

Periplu printre...

2017 se dovedeşte a fi déjà mai mult decât surprinzător. Nu acelaşi lucru pot să îl spun despre mine. Am rămas aceeaşi zăpăcită întârziată, după cum se va vedea.

Azi trebuia să ajung la o înmormântare. Numai că eu am nimerit la altă înmormântare. Mi se spusese cu o zi înainte ora şi locul unde trebuia să ajung, dar eu mă concentrasem pe oră pentru că unul dintre obiectivele anului 2017 este să ajung la timp. Bineînţeles, că nu reuşesc să îl ating încă, dar mai am timp 11 luni şi 27 de zile. Aşadar, am întârziat din nou. Incepuse să ningă şi toată lumea era déjà în capelă. Am intrat şi m-am trezit înconjurată de nişte tipi foarte înalţi (unde or fi în restul anului înalţii ăştia?). Si pentru că nu sunt înaltă, nu vedeam nimic, nu vedeam pe nimeni cunoscut, nu vedeam rudele. Si ghinion…era vorba tot de o doamnă, aceeaşi oră şi cu un istoric asemănător. La un moment dat am zărit un tip care mi s-a părut că seamănă cu un coleg şi m-am mai liniştit. Dar aveam totuşi îndoieli. Si nu puteam să rog pe niciun falnic de lângă mine să mă ia pe umeri şi bineînţeles că nu puteam să întreb despre ce înmormântare este vorba. Am stat şi am ascultat cuminte, când, la final, nu am recunoscut niciun nume din cele enumerate de preot. Un moment deosebit. Atunci mi-am dat seama că nu sunt în locul potrivit şi am ieşit. Am sunat o prietenă şi …Evrika! Eram la o altă înmormântare. Pe ceilalţi i-am prins la final, erau toţi înzăpeziţi, stătuseră afară, doar eu eram proaspătă ca o păpădie pentru că…stătusem în capela greşită.

Prin urmare, 2017, te rog, fii doar blând! Până acum ai reuşit să mă duci la două înmormântări într-o singură zi. Nu eşti doar tu de vină. Stiuuuu…eu sunt. Dar ştii ceva…într-un fel mă bucur că am redevenit tipa simpatică şi zăpăcită şi, uite, acum, în acest moment, nu mai stau bosumflată pentru tot felul de chestiuţe care nu merită..

M.

P.S. Dacă aveţi nevoie de un organizator, puteţi apela la mine. Vă asigur că sunt persoana potrivită. Doar trebuie să vă fixaţi ceasurile după ceasul meu. Dar rămân la motto-ul meu: “Better late than ugly!” Răutăcios, ştiu…