Hărţuire şi sex…

In ultimele săptămâni, s-a vorbit foarte mult (dar nu îndeajuns) în media din România despre hărţuirea sexuală. Ce m-a determinat pe mine să scriu despre acest subiect trist este băşcălia autohtonă izvorâtă din obiceiul mioritic de a face “haz de necaz”. Am văzut o grămadă de postări  din categoria #metoo: tot felul de poveşti, care mai de care mai pestriţe, violenţe mărturisite sau nemărturisite, cazuri reale de hărţuire sexuală, dar şi o grămadă de mojicii specifice masculului român, mojicii care nu fac decât să minimalizeze această dramă (chiar este o dramă) a femeii. De ce naiba aţi glumi pe această temă? Chiar nu vă puteţi abţine? Adică, voi, aşa cum vi s-a spus la biserică - “FEMEIA SĂ SE TEAMĂ DE BĂRBAT”- (deşi vă consideraţi atei, fugiţi de biserică ca dracu’ de tămâie pentru că voi sunteţi “moderni”, gândiţi liber, sunteţi deschişi la minte etc.), trăiţi totuşi după acest precept, provocându-vă singuri o “plăcere” supremă în încercarea de a o “supune” pe descendenta Evei. Dar vă înţeleg, dragilor…atât de fragili, atât de sensibili, atât de doritori, atât de …idioţi, incapabili să vă controlaţi, atât de lipsiţi de orice urmă de empatie, atât de maimuţe cu nevoi bazale (sex, mâncare şi somn). Stiţi, poate creierul vostru este atât de minuscul încât nu vă daţi seama prin ce trece o femeie care are parte de asemenea “atenţii”.

Desigur, femeia este o “păpuşe” (cu “e” nu cu “ă”), o “mami”, o “pisi”, o “ţiţi” pe care trebuie neapărat să o ciupeşti de fund, să o fluieri, să îi atingi sânii din greşeală (îhîmmm), să îi scrii mesaje scârboase, să îi trimiţi poze şi mai scârboase, să trânteşti comentarii în gura mare împreună cu alţi vulturi pleşuvi despre cămaşa ei, fusta, rochia, pantofii, fundul sau sânii cei “obraznici”. Desigur, voi credeţi că femeia este în al nouălea cer primind asemenea complimente pentru că ea există doar pentru a vă mulţumi pe voi, pentru a ferici privirile voastre hapsâne şi a satisface pofta nemărginită pentru “hâţână-mă”. Categoria celui însurat este şi mai dezgustătoare. Pur şi simplu uită de biata nevastă care i-a purtat copiii, a stat în concedii de maternitate, a avut grijă şi de el în acest timp, acest bibelou preţios şi fragil care s-a simţit un pic neglijat în tot acest timp, a încercat deodată nevoia să întindă mâna greţoasă spre alte arealuri feminine, la serviciu.

Probabil unii vor sări ca arşi citind discursul meu. Probabil unele se vor simţi ofensate. Cred că este un subiect foarte dificil şi foarte subiectiv. Eu scriu din punctul de vedere al unei femei, al unei femei care nu agreează acest comportament. Nu sunt o feministă. Consider că există un echilibru între femei şi bărbaţi. Există bărbaţi buni şi bărbaţi răi la fel cum există femei bune şi femei rele.  De asemenea, sunt conştientă de faptul că sunt foarte multe femei care se comportă şi se îmbracă într-o manieră care nu lasă loc de interpretări, ele însele fiind o invitaţie la “pipăit”, “apucat”, “strâns”. Sunt conştientă că este dificil şi plin de subiectivism să interpretezi gestul unui bărbat sau al unei femei. Da, există şi femei care hărţuiesc. Dar ceea ce îmi doresc este ca lumea, femei şi bărbaţi, să arate un pic de empatie pentru aceste victime care au avut curajul să apară în public, care au avut curajul să se supună oprobriului public, de multe ori (Păi, te miri de ce a fost violată? Arată ca o t****). Nu are importanţă cum arată, cum se îmbracă, cum se mişcă. Nimeni nu trebuie să aibă parte de un asemenea comportament. Nimeni nu are voie să îşi închipuie că ea sau el transmit semnale de “da”. Iar NU înseamnă NU! ÎNTOTDEAUNA!

Ah…să nu uit! Noul Cod Penal, Art.223, defineşte hărţuirea sexuală ca fiind “[p]retinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare”. https://legeaz.net/noul-cod-penal/art-223  Si se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Continuă să te comporţi ca un babuin şi vei vedea ce drăguţ este să te ciupească de fund vreun coleg de celulă, de la noul loc de muncă, constant, aşa…vreo 3 sau 12 luni.

M.

Flori pentru Algernon...

„Inteligența este unul dintre cele mai mari daruri ale omului. Dar de prea multe ori căutarea cunoașterii alungă căutarea dragostei. Am descoperit de unul singur și altceva, în ultimul timp, și vă ofer o ipoteză: inteligența fără aptitudinea de a dărui și de a primi afecțiune duce la epuizare mintală și morală, la nevroză și, posibil, chiar la psihoză. Și afirm că preocuparea și implicarea exclusiv intelectuală care neglijează relațiile dintre oameni nu poate duce decât la violență și suferință. Inteligența singură nu face două parale. Aici, în universitatea voastră, inteligența, educația, cunoașterea au devenit idoli importanți. Dar știu bine că toți ați pierdut din vedere un lucru: inteligența și educația care n-au fost temperate de afecțiunea umană nu fac nici cât o ceapă degerată”. (“Flori pentru Algernon”)

Cred că este una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit până acum. Este o carte care îţi frânge inima, o carte genială, ciudat de perfectă. Este o carte care, într-un fel, trebuia scrisă, ideea din spatele ei fiind atât de perfectă, atât de oribil de îngrijorătoare.  Nu aş putea spune că este o carte foarte profundă, dar Daniel Keyes, autorul, reuşeşte să creeze un personaj palpabil, pe care îl simţi şi trăieşti cu el. Keyes spune o poveste simplă.

Charlie Gordon, un bărbat de 32 de ani, cu retard mintal, este ales de un grup de cercetători pentru un experiment menit să îi crească inteligenţa. Alice Kinnian, profesoara lui Charlie de la Beekman College Center pentru Adulţi Retardaţi, îl recomandă pe Charlie pentru experiment datorită înclinaţiei excepţionale a acestuia de a învăţa. 

Această procedură a fost déjà experimentată pe un şoarece de laborator, Algernon, cu rezultate remarcabile. Algernon e un şoricel, din aceia pe care se fac teste în laboratoarele universităţilor, unul dintre cei sacrificaţi pentru ca oamenii să facă un pas înainte în domeniul ştiinţei. Acum. însă, Algernon a devenit un şoricel foarte deştept care rezolvă labirinturi cu o rapiditate ce îi uimeşte pe profesorii care îl testează. Astfel, Charlie devine primul subiect uman. Directorii experimentului, Dr Strauss şi Profesorul Nemur, îi cer lui Charlie să ţină un jurnal. Intregul fir narativ al cărţii este alcătuit din “rapoartele de progres” pe care le scrie Charlie. Pe masură ce inteligenţa lui Charlie atinge nivelul de geniu, cititorul citeşte nu doar depre schimbările prin care trece acesta din propriul punct de vedere, dar vede şi schimbarea evidenţiată în abilitatea de a scrie a lui Charlie. Primele pagini sunt destul de greu de citit, conţin erori de scriere și greșeli gramaticale grave. După efectuarea operației se observă o îmbunătățiremajoră: cuvintele sunt scrise corect, nu există greșeli gramaticale, iar propozițiile simple, uneori fără sens, se transformă în fraze elevate. Totuşi, acest salt nu este neapărat un lucru bun. Charlie este capabil acum să rememoreze  evenimente din trecut care i-au influentat viaţa şi sa analizeze prietenii, asa cum au fost sau nu au fost. Acum întâmpina dificultăţi în a-şi face noi prieteni şi să stabilească noi relaţii datorită lipsei inteligenţei sociale pe care operaţia nu le-a putut corecta şi nici anticipa. In final, datorită nivelului ridicat de inteligenţă, Charlie descoperă “greşeala fatală” a experimentului şi este redus la condiţia de urmări sfârşitul atât pentru el cât şi pentru Alegernon, sperând să salveze ceva pentru viitor din această întâlnire scurtă cu geniul. Charlie se identifică cu Algernon pe măsură ce îşi dă seama că amândoi nu sunt decât nişte experimente de laborator. Suferă când Algernon moare, iar când începe să-şi piardă propria inteligenţă, Charlie cere să să se pună flori pe mormântul lui Algernon.

Cititorule, vreau să citeşti “Flori pentru Algernon” pentru că această carte, prin “Charlie cel nătâng” surprinde perfect realităţile vieţii, pe când “Charlie geniul” le analizează şi le complică. Te vei uita altfel la oamenii mai slabi decât tine. Citeşte şi reciteşte “Flori pentru Algernon” de fiecare dată câd ţi se pare că viaţa este nedreaptă cu tine, tu, un om normal, care îţi permiţi “extravaganţa” de a înţelege ce se întâmplă cu tine şi cu viaţa ta. Citeşte “Flori pentru Algernon” pentru Charlie!

M.

Cerere...

OK. Hai să pornim de la premisa că sunt o proastă şi nu ştiu să fac o cerere. Deşi¸într-un acces monstruos de narcisism, voi declara sus şi tare că nu sunt tocmai o proastă. Dar tocmai am fost catalogată astfel, fără să folosească totuşi cuvântul respectiv, de către o angajată zeloasă a Ministerului Finanţelor Publice.  Minister care, sacrificând copaci la greu, mi-a trimis o recomandată (bine, să trecem peste plimbările la poştă, statul la coadă) privind o decizie de impunere anuală. Iar eu, o toantă, după cum am spus, m-am deplasat la sediul din urbe pentru a “regulariza” aşa numitele datorii pe care le am faţă de statul român. Acolo, o doamnă din partea stângă, foarte drăguţă de altfel, mi-a spus să merg în partea dreaptă pentru că am de primit, de fapt, nişte bani. Uuuuh! Carevasăzică, statul român îmi este dator. Mă îndrept spre partea dreaptă, dar acolo nu prea a fost drept nimic. Cucoana de la ghişeu, cu recomandata mea în mână,  mă întreabă: “Dar ce vreţi, de fapt?” Cam ce aş putea vrea eu, de fapt? Iar eu îi spun că am fost trimisă să primesc nişte bani. Imi spune să fac o copie după recomandată. O întreb unde şi îmi cârâie : “La etajul 1, dragă, nu ştii? Si este Xerox privat.” Păi, nu. Nu ştiu. Nu am de unde să ştiu pentru că nu sunt locatară a spaţiului respectiv şi nici contabilă. Sunt doar un plătitor de taxe. Mă îndrept spre etajul 1 unde o copie are preţul convenabil de 4 bani 50. Superb! Adică vorbim despre un Xerox privat. Pentru că Ministerul Finanţelor Publice nu îşi permite o maşinărie de copiat acte la preţuri decente, dar o trebuşoară privată funcţionează la etaj. Asta îmi aduce aminte de Spitalul Pelican unde perechea de botoşei costă 1 leu iar ei o cumpără cu 20 de bani. Viaţă grea, domnule! Cu copia (ccccc) în mână mă îndrept spre cucoana nervoasă, care începe să strige “Unde este cererea?”  Care cerere? Nu mi-a spus nimic de nicio cerere. Iar ca să fac o cerere ar trebui să ştiu ce cer. Dar mie nu mi-a spus nimeni ce să cer. Să cer pur şi simplu banii pe care statul român mi-i datorează? Să scriu Subsemnata….. vreau banii? Incepe să se agite spunând că “după atâta şcoală, nu ştii să faci o cerere!” WOW! OK! Am ignorat faptul că vorbea cu “tu” (probabil ar trebui să fiu flatată că mă ia drept o fâţă mult mai tânără decât sunt), am ignorat strigătele, am ignorat nervii pe care şi-i vărsa pe mine şi i-am spus că de aceea am venit la dumneaei să mă înveţe ce să fac deoarece dumneaei se pricepe la aceste treburi. Aşa cum eu mă pricep la stilistică şi nu pricep contabilitate deloc, aşa se pricepe dumneaei la aceste regularizări şi alte chestiuţe contabiliceşti. Ah! A luat-o ca pe un afront şi a început să strige şi mai tare că nu e treaba dumneaei să mă înveţe să fac o cerere şi că aşa ceva nu a mai văzut. Mda…sunt unică! Este singurul “compliment” pe care l-am primit. In momentul acela am considerat că mi-a fost de ajuns pentru o zi să suport istericalele unei cucoane frustrate, i-am mulţumit şi am plecat. Nu am primit niciun ban şi probabil nu voi primi. 

Iar acum, voi face o cerere prin care, în calitate de cetăţean, CER să nu fiu suspusă jignirilor unei angajate a statului, lipsită de orice urmă de profesionalism doar pentru că eu nu am absolvit şi o “şcoală” care să mă înveţe să descifrez toate chichiţele financiare. Dacă eu i-aş cere să recunoască figurile de stil, ritmul şi registrul unei opere literare s-ar descurca? Mă îndoiesc.

CER să nu îşi mai permită să abordeze acest ton într- instituţie publică care funcţionează datorită muncii prestate de mine, de tine, de noi, muncă impozitată cu neruşinare şi nesimţire.

CER doar să aibă atitudinea corectă, calmă, să nu îmi vorbească cu “tu” şi să nu comenteze câte şcoli am absolvit sau nu.

Un sfat, aşa de final… faceţi dom’le o cerere tip (fără subsemnatul/subsemnata pentru că, până la un punct, ştiu cine sunt şi ce doresc), pentru ăştia mai tonţi şi prostănaci, aşa ca mine.

M.

P.S. In final am aflat ce trebuia să cer. Dar am aflat de la o prietenă. Poate că doamnele de la ghişee ar trebui să poarte un ecuson pe care să scrie “Sună un prieten!”

Stilul fără stil…

Ei, uite…recunosc: am fost un fan înfocat al emisiunii “Bravo, ai stil”. In primul sezon nu am ratat nicio ediţie. Imi plăcea Silvia, aşa… nebună de-a binelea, nevrotică, isterică, plângăcioasă, slăbănoagă. Si, Doamne, îmi plăceau toate combinaţiile pe care le făcea. In sezonul 2 m-am uitat doar pe YouTube şi o căutam doar pe Denisa…Manon Chemise rules!  Acum nu mai pot să mă uit. M-am uitat la câteva ediţii, dar m-a cuprins o mare plictiseală şi mi s-a făcut lehamite. Bineînţeles că îmi dau seama că e vorba de un reality show, iar ingredientele acestui format de emisiune sunt scandalul, cearta, bârfa, ţopăiala sau cum zice Raluca Bădulescu “mai pă glamur/glamour, mămică”. Bineînţeles că realizez că goana după audienţă i-a determinat pe producători să selecteze toate ţoapele şi gâştele existente pe acest plai pentru că ele reprezintă reţeta sigură a succesului unei după amiezi la o oră la care toate canalele încearcă să vină cu cele mai “grozave” grozăvii: tâlhării, violuri, furturi, atacuri, bombe, şoapte de alcov şi “stil”. Unul dintre lucrurile care mă irită destul de tare este că au fost selectate doar tipe “ajustate”. Adică, pardon, “le naturel” a devenit un faux pas?  Inţeleg să ai vreo două bombe pe cale să explodeze, dar chiar aşa? Pe mine nu mă inspiră şi nu mă determină să-mi ajustez niciun “bun” pentru că mie îmi plac ale mele, aşa cum sunt, mici. Dar mă gândesc cu groază la impresionabilele mimoze de 17-20 de ani care, sigur, vor prefera ajutorul unui bisturiu pentru că la emisiunea despre “stil” se încurajează aceste apucături, iar pentru binele lor şi pentru un viitor strălucit se recomandă formatul iubit de “băiatul jucăuş”. In curând ne vom trezi înconjuraţi doar de gonflabile, spre bucuria majorităţii purtătorilor de nădragi care se vor legăna şi vor visa pe ceva care aduce cu o saltea cu apă. Bâldâbâc! M-am înecat! 

Pupezele din această ediţie sunt atât de lipsite de orice, ce să mai vrobesc de stil, încât mă întreb ce caută la emisiunea aceasta. Lidera pare a fi Beatrice, o damă care are mari veleităţi de gureşă, scandalagioaică şi intrigantă. O Zoe Dandanache contemporană, cu ceva buget, gesturi de cucoană care are întotdeauna ultimul cuvânt şi cu pretenţii de egală a juriului. Prietenele ei sunt muta Roxana, care pretinde a fi demnă (nu înţeleg ce mai face pe acolo pentru că ţinutele ei sunt “mute”) şi Naba. Hmmmm….Acum ar trebui să fac tumbe pentru că Naba este din Oradea. Dar pas…mă voi târî ca un melc beat. Se pare că Oradea emite doar tipese de genul acesta…maaaari în toate. Chiar am văzut nişte poze de-ale Nabei de când era mică. Foarte drăguţă. Foarte foarte drăguţă. Iar acum este… schimbată. Nu voi folosi un alt cuvânt pentru că totul este subiectiv. Dar Ralucăi Bădulescu îi place. Iar ea este una dintre juraţi. “Aşa pă propus, mămică!” Dar ce mi-ai făcut “mămică”? Nu pricep. Lămureşte-mă, “regină regească”, “pisica de catifea”! Azi, fetele stilate ar trebui să fie doar genul care place fotbaliştilor (care, apropos, nu toţi sunt lobotomizaţi)? Pă propus, pă craci goi, pă bust mai mare decât al reginei busturilor aka Dolly Parton, pă buzat, pă peruci, pă umflat, pă prostănac? Se pare că cererea pe piaţă este foarte mare şi chiar se stă la coadă pentru fătuţele astea. Mereu m-am întrebat de ce în fotbal se înscriu atât de puţine goluri într-o partidă. Ha! Celelalte fete insipide, inodore, incolore, prostuţe, prostănace de-a binelea, habar nu au să încropească o poveste, se duc doar la Monte Carlo şi la Loft, se întâlnesc doar cu burtoşi cu bani (vezi exemplul concurentei care a fost eliminată şi a apărut în platou cu iubi care s-a certat mai “magistral” decât o regină ţată), stâlcesc cuvinte (dar şi juriul face treaba asta, aşa că…), nu ştiu chestiuţe de bun simţ, sunt doar nişte curci care caută camerele cu disperare, ajungând să se bucure de o notorietate îndoielnică. Partea proastă este că au devenit modele pentru tot felul de fătuţe care consideră ca ai stil dacă jigneşti, te cerţi ca la uşa cortului, înjuri, scormoneşti viaţa privată a celuilalt, nu eşti discret,  minţi,  acuzi,  ţipi şi arunci pe tine nişte ţoale care nu te reprezintă.

In prima ediţie, simpatizam juraţii. Mi se păreau mult mai concentraţi pe ţinute, mai severi, mai profesionişti, mai detaşaţi de circul gureş şi de găinăriile concurentelor. Acum… nu ştiu. Iulia Albu spunea că a avea stil nu se rezumă doar la “ţoale”, ceea ce este foarte adevărat, cred eu. Dar mă întreb…ca jurat al unei asemenea emisiuni, înseamnă doar să ştii să te îmbraci foarte bine? Nu cred! Eu le-aş sugera să fie mai intransigenţi. Nu vă mai lasaţi copleşiţi de lacrimile de mimoze ale fragilelor păsărele, povestioarele lor de amor şi dramele provocate de spini în păr, iubiţi oligofreni, amantlâc, coaching, origini incerte etc. Dacă au hotărât să fie în emisiunea respectivă, să îşi ASUME statutul de ţaţe “stilate”, capabile să “urle” să se audă din platou până la Craiova, să se tragă de păr şi să-şi arunce vorbe “stilate”.

Dar stai! Despre ce vorbesc eu aici? Se pare că aberez masiv, eu nefiind decât o “cetăţeană” din Vestul ţării, dintr-un oraş mic cu multe ifose şi care nu este la emisiunea despre “stil”. Probabil îmi voi primi în privat porţia de “drăgălăşenie” de la anumite “stilate”, dar na…ce să-i faci? Unii nu ştiu că “[s]tilul este o modalitate de a spune cine sunteți, fără să trebuiască să vorbiți”. (Rachel Zoe)

M.