Mulţi sunt speriaţi de ideea de a face lucruri singuri. Si mă refer doar la cei care sunt căsătoriţi sau într-o relaţie. Câteodată chiar trebuie să faci lucruri singur. Chicas, chiquitas, sunt lucruri pe care trebuie să le faceţi singure! Aşa cum şi ei trebuie să facă lucruri singuri. Bine, ei, los hombres, sunt câteodată mai slabi de înger şi trebuie ţinuţi încă de mânuţă, dar voi sunteţi niste descurcăreţe! Lăsaţi-i, dragă, acasă când mergeţi în locuri populate de gureşe. Nu e sănătos nici pentru voi, nici pentru ei. Uite, azi. Eram la mani pedi iar în cealaltă încăpere şi-a făcut apariţia un cuplu. Ok. Ea venise să se vopsească pe păr. El venise, cică, să stea cu ea. Sau cum ar zice Justin Bieber într-un intro “So thankful for that, it's such a blessin', yeah/Turn every situation into heaven, yeah” – Despacito, all the way, baby! Hmmm…Raiul pe pământ! Ce poate fi mai drăguţ decât să îţi vezi iubita cu vopsea pe păr vreo 20 de minute? Adică, momentele acelea de frumuseţe supremă, cu folie pe cap când tu confunzi folia respectivă cu coroana de la Miss Univers. Bineînţeles că s-a plictisit şi a ieşit la mai multe ţigări cu coafeza pentru că déjà locul devenise “zona de peligro”. Iar partenera a stat cu vopseaua pe păr butonând telefonul şi aruncând priviri îngrijorate înspre uşă probabil blestemând momentul când s-a decis să îl ia pe Il Macho cu ea. Fato, trebuia să vii singură! Trebuia să îl laşi acasă să se joace, să se scarpine, să doarmă, să sforăie, să facă ceva de unul singur. Pentru ce l-ai luat cu tine?
Inţelegeam dacă avea şi el vreo programare la manichiură, pedichiură sau păr. Dar nu avea. A stat şi a comentat, tare să îl audă toată lumea. Adică eu, manichiurista, coafeza…pardon “hair-stailista” şi consoarta. Ah…între timp îmi arunca ocheade în oglindă. In timp ce soaţa se chinuia să se facă şi mai frumoasă pentru El Conquistador Sancho Panza . Aşa arăta. Jur! Iar eu, ce să spun…ca o domniţă gureşă…privirea mea pur şi simplu înota butterfly în privirea lui de mârţoagă cuceritoare moartă de căldură. Dar m-am înecat lamentabil, trântindu-i o privire crucişă pentru că, ştiţi, nu era genul meu. Poate într-o altă viaţă, când voi face o pasiune nebună (sigur îmi vor fila toate lămpile) pentru maimuţele cu zgardă şi burtă, inel pe degetul mic şi brăţară pe care va scrie “Mira forever”. Mira-m-aş! Dar nu s-a dat bătut! A continuat să trăncănească fără să realizeze că nu era un metal pe care să îl atrag cu magnetul meu. Spre ghinionul meu, la plecare, nu am reuşit să deschid uşa
(pentru că unghiuţele…) şi s-a ridicat el, despacito, uşurel, să facă pe Il señor. Fir-ar! Si uite cum se acelera “el pulso (oh yeah)”. Probabil dorea să îmi spună că “this is how we do it down in Puerto Rico” aka pe aici, prin zonă şi să mă audă ţipând "¡Ay, Bendito!" Eu nu am putut să zic decât Caer muerto, Estúpido! Na… a fost şi aceasta o zi muy muy caliente!
M.
P.S. Ar fi trebuit să mă chinui singură cu uşa aia, totuşi…
