Umează să citiţi un text care ar putea să vă derajeze… pe mulţi dintre voi. Poate că unii vor spune că dau dovadă de “legit psycho behaviour”. No way! Dar dacă vă recunoaşteţi în vreo categorie, luaţi repede măsuri! OMG! Bro, “swear to God”, nu vreau să creadă lumea că prin postarea asta doresc “moartea feminismului” sau că vreau să fiu un “incel”, dar “I’ve got lore”!
Nu, eu nu vorbesc astfel. Don’t worry! Astfel vorbesc personajele unei super piese de teatru, “Deşteptarea”, cu şi despre adolescenţi. M-am gândit mult ce să scriu, să reuşesc cumva să redau sentimentul pe care l-am avut în timpul piesei. L-aş numi nelinişte. Pe lângă tristeţe. Piesa o urmărește pe Amalia, 16 ani, elevă la un liceu de prestigiu. Amalia se zbate între nevoia de recunoaștere, presiunea performanței și violența ascunsă a internetului. Vestea calificării ei la olimpiada națională de română declanșează nu aplauze, ci o avalanșă online necontrolată, culminând cu o imagine compromițătoare (o poză în care imaginea ei este ataşată unui corp gol, voluptos, din câte înţelegem) care ajunge la colegi și pe paginile de bârfă ale orașului, social media şi aşa mai departe.
Felul în care este spusă povestea Amaliei, mimând online-ul, mediul în care adolescenţii îşi trăiesc vieţile (hai să nu fim ipocriţi şi să admitem că şi noi, adulţii, avem o relaţie “specială” cu online-ul), replicile, cuvintele într-o englezo-română de vis (dragi tineri, să nu vă supăraţi pe mine că am “leak”uit chestiile astea”) reflectă perfect lumea în care ne învârtim, convieţuim într-un echilibru aparent echilibrat dar care se balansează periculos între realitatea realitate şi realitatea virtuală. Piesa aceasta este semnalul de alarmă pentru mai multe categorii de indivizi: şcoala, ruptă de realitate şi ancorată în discursuri sforăitoare, desuete, cu tentă politică (de, politica se face în şcoală); părinţii, depăşiţi de situaţie, habar neavând de vieţile interioare ale propriilor copii, de trăirile acestora, aplecând mereu urechea doar la ce le spun alţii despre propriile odrasle în loc să aibă un dialog onest, chiar dacă trist şi “nasol” de relevant…pentru părinţi.
“Mi-a smuls telefonul din mână. Nu m-a durut nici palma, nici că m-a făcut curvă, ci că mi-a smuls telefonul.”, zice Amalia a doua zi, după ce mama ei află de existenţa pozei respective, o plesneşte şi o alintă cu apelativul de mai sus, fără să se gândească de două ori că fata ei ar putea fi ţinta unei farse creată de un produs al inteligenţei artificiale.
Sunt surprinse reacţiile colegilor, adolescenţi mai mici sau mai mari din acelaşi liceu de prestigiu (şi treaba asta, cu liceele de prestigiu, I mean…Bro!), precum şi reacţiile adulţilor în social media: podcasteri si, bineînţeles, tribul de greţoşi siniştri, “băjeţii” de vârsta mea (peste 40 de ani) care îşi pierd vremea prin diverse grupuri online, dialogând despre cât de “bună” e fata. Doar unul cârâie, “băi, e minoră”, ceilalţi visează doar ce ar putea face…cu fata.
Man, m-a copleşit tristeţea. Pe bune! Mi-am dat seama că aceşti tineri trebuie să penduleze între nişte discursuri completamente diferite, colegi-şcoală-psihologul şcolii-părinţi-prieteni foarte buni-prieteni buni-prieteni mai puţin buni-social media-societate şi nu ştiu cum să împace lumea. Ȋn final, nu mai ştii cum să te comporţi, ce să spui, cum să spui, ce să nu spui, ce să faci, ce să nu faci, în cine să ai încredere, dacă să ai încredere. Pffff!
Tinerii care interpretează rolurile sunt excepţionali. Ȋi voi numi aici pe toţi pentru că merită, pentru că au curaj, pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt talentaţi, pentru că…dar ce mă mai justific eu aici? Aşa vreau eu!
Amalia: Anastasia Vicoveanu
Bogdan: Robert Balint/Filip Ionescu
Bianca: Rebeca Rusu
Cristina: Dania Uifaluși
Cosmin: Benjamin Kendi
Alex: Tudor Neagu
şi adulţii mei:
Psiholoaga: Adela Lazăr
Tatăl lui Bogdan: Richard Balint/Sorin Ionescu
Mama Amaliei: Alina
Tatăl Amaliei: Razvan Vicoveanu
Tatăl Biancăi: Alexandru Rusu
