Bărbatul care o iubeşte pe ea …

Dimineaţa nu-mi pasă că părul îmi stă vâlvoi. Lenevesc minute în şir în pat. Intr-un târziu, mă ridic şi mă îndrept leneş spre baie, târându-mi picioarele şi scărpinându-mă în cap. Mă spăl pe dinţi, sprijinit cu o mână de chiuvetă şi cu privirea în oglindă. Hmmm… văd nişte fire albe şi nişte riduri. Not bad! Ce bine că sunt bărbat! Din bucătărie vine un miros ademenitor de cafea proaspăt făcută. Ce bine că sunt bărbat! Sorb încetişor din cafea în timp ce o privesc pe ea, fâţâindu-se încoace şi încolo. Mai bine o las în pace în dimineaţa asta. S-a trezit cu părul creţ şi urăşte chestia asta. Şi mai e şi cealaltă chestie: iar nu are nicio haină. Cu ce să se îmbrace? Deşi, din câte văd dulapurile duduie de fuste şi rochii. Dar nu are haine! O fi o chestie de femei. N-o înţeleg! Bine că sunt bărbat! Mă întreabă ce cred despre rochia pe care o probează. Imi place. Ii spun. Ea întreabă: “Sigur? Nu zici doar aşa?” “Nu”, răspund eu. “Nu mă minţi?”, “Nu, dragă!” “Nu mă face grasă?” “Nuuuuu!”  Pfuuu!!! Nu înţeleg treburile astea. Ce bine că sunt bărbat!

 

Mă îmbrac şi eu. Sunt rapid. In sfârşit, plecăm. După vreo trei verificări în oglindă, două schimburi de pantofi, reuşim să părăsim casa. Vreau să o sărut în lift, dar ea nu vrea că-i stric rujul. OK! In sfârşit…

Ajung la lucru. Secretara, o bunăciune (ce bine că sunt bărbat, pot vorbi buruienos) vopsită blondă (i se văd rădăcinile negre, dar parcă e mai …altfel aşa) iar nu poartă sutien azi. E bine! Sânii ei arată ca nişte mitraliere pe cale să fie trimise într-o ţară arabă. De la aerul condiţionat or sta aşa sau…poate…hmmm. Zâmbesc. Imi zâmbeşte şi ea, larg, arătându-şi dinţii de corporatistă aspirantă, de-abia albiţi. Probabil de-aia soarbe cafeaua printr-un pai. Văd că îi lipseşte o măseluţă într-o parte, dar parcă e mai…altfel aşa. Bine că tot ce e în faţă arată bine. Imi sună telefonul. E EA. Mă întreabă dacă am închis uşa de la intrare. Da, am închis-o. Sigur? Da, dragă!  Asta e altă problemă. Odată ne-am întors doar să verificăm uşa de la intrare. Alta dată, să scoatem placa de întins părul din priză. Nu înţeleg! Or fi treburi de femei! Ce bine că sunt bărbat! Inchid. Bunăciunea se uită zâmbind la mine. Mă întreabă, rânjind: “Soţia?” “Nu, iubita!”. “Ah!” Si văd un licăr de speranţă în ochii ei ascunşi de două lentile de contact albastre. Să-i spun că nu-mi plac câinii husky? Mai bine să lăsăm speranţa să moară ultima. Cine a inventat clişeul ăsta? O femeie, probabil! Ce bine că sunt bărbat! Deschid calculatorul. Apare un mesaj pe ecran. Il deschid. E de la EA. “De ce i-ai dat like ăleia?” Aăăăă….care? Nu ştiu despre ce vorbeşte. “Aia care şi-a pus poză în costum de baie!” E prietena ei cea mai bună, dar brusc a devenit aia. Ok. Nu înţeleg. Iar e o treaba de gagici. Ce bine că sunt bărbat! Stiu că acum a făcut botic, dar îi va trece când ajung acasă. Rujul nu mai este o problemă atunci. Si nici părul. Si nici rochia. Sper să se gândească să cumpere de mâncare şi alte culori decât verde. Oricât de mult i-aş spune că îmi place fundicul ei, ea repetă întruna că e…grăsuţă. Si nu e. Altă treabă pe care nu o înţeleg. Probabil e o altă chestie de gagici faza asta cu “grasa”. Ce bine că sunt bărbat! Bărbatul care o iubeşte pe ea. Iubesc privirea ei când îi spun că o iubesc pe ea, doar pe ea, deşi mă mai uit şi eu ca tot bărbatul la toate cele, că de… Imi place licărirea din ochii ei când o iau în braţe şi devine micuţă micuţă ca o vrăbiuţă iar eu devin, ca un Făt-Frumos, cel mai puternic bărbat din viaţa ei. Imi place curbura spatelui ei, gâtul ei, părul ei creţ pe care ea îl urăşte, degetele cu unghiile tăiate scurt şi vospite cu roşu, gura ei, micuţă şi roşie, obrajii ei îmbujoraţi de căldură, parfumul ei, mirosul pielii ei, rochiile ei, vocea ei. Iubesc încăpăţânarea ei şi agitaţia ei. O iubesc pe ea, doar pe ea. Ce bine că sunt bărbat! Bărbatul din viaţa ei.