Frunze aurii, crocante cad ușor din copacii
aproape goi, ridicându-se şi plutind într-o briză ușoară şi tăcută.
Cad încet pe pământul moale, foșnind şi şoptind un sunet liniștitor. Sunt
înconjurată de tonuri de auriu și ruginiu. Toamna este aici. Vara s-a
dus. Păşesc prin strălucirea caldă, de foc,
călcând pe covorul bogat și pur al naturii.
Frunzele se ridică și cad în aerul rece și
clar.
Îmi dau seama că este un moment de
schimbare în această lume pe care o împărtășim, iar frunzele
acestea care îmi ating umerii, părul reflectă
propriile noastre vieți, eliberându-ne
de frică şi amintindu-ne că, din
nou şi din nou, vom înflori.
Da…toamna este în aer şi spre surprinderea mea, o lume pe care o percepeam doar
în alb şi negru, se transformă într-un cer acuarelă. Brusc, îmi
răsună în minte George Harrison – „It's not always going to be
this grey/All things must pass/ All things must pass away.”
Toamna e în aer, soarele este în ochii mei şi cred că aşa trebuie să fie. Câteodată, mă visez printre frunze, căzând pe pământ. Îmi imaginez că frunzele visează cât de comfortabil este să atingă pământul în loc de nimicul aerului şi de nesfârşitele pale de vânt. Îmi imaginez că toţi copacii, în special cei cu scorburi de muşchi aşteaptă focurile care vor veni să doarmă în interiorul corpurilor lor. Şi le aud pe ele, frunzele, şoptind la revedere, aşteptând cu înfrigurare primele atingeri ale steluţelor argintii care să le croiască rochiţele pufoase ale unui anotimp înfrigurat.
Da...Toamna este în aer şi, acum, culoarea copacilor este culoarea ochilor mei.
M.
