Infinit...

Băieţii de la The Mono Jacks şi un cântec. Pe replay. Unu. Doi. Trei. …INFINIT.

Când numeri până la unu, faci pe nebunu’. Pe la doi…ajungem la noi. Noi doi. La trei sau patru, eram cu altul. Deşi nu îmi amintesc. De altul. De tine, da. Dar când ne-am întâlnit, ne-am iubit. INFINIT. La unu, faci iar pe nebunu’… La doi, déjà e amor în noi, în doi. La trei, îţi place când te vreau. Si mie. Dar la patru, m-ai visat cu altul. Pe bune? La cinci, inima e în dinţi. Dar ne-am întâlnit. Si ne-am iubit. INFINIT. Oftezi puţin. Ceri un sărut. Ti-l dau. Mă strângi. Un pic prea tare. Si urmează veşnica întrebare: Sunt frumoasă?  Şi-mi spui că sunt frumoasă aşa cum sunt. Din cap până în picioare. Un INFINIT în doi. Cu noi. Pentru noi. Doar noi. “Acum începe totul”. Poate e “imperfect”, dar vreau să “stai”. “Un sfert de secundă”. “Unde eşti?” “Tine-mă!” “Uneori”…”1000de DA”. “O fi un vis”. Nu cred. E “INFINIT”. Poate “uşor distorsionat”. Dar INFINIT de minunat.

                                               Sursa:https://themonojacks.bandcamp.com/album/u-or-distorsionat

M.

P.S. Sunt titlurile cântecelor de pe albumul “Uşor distorsionat”  - THE MONO JACKS. Ascultă-i!

#avemnevoiedediversitate…

Am folosit un hashtag în mod intenţionat. Pentru diversitate. Poate că este puţin dificil de descifrat, dar un mic efort nu va omorî pe nimeni. Acelaşi efort pe care unii ar trebui să îl facă în a-i accepta pe alţii. Alţii care nu se încadrează în limitele rigide ale unei lumi atât de “corecte”. Rigid este cuvântul zilei şi am realizat că, în instituţia în care lucrez, rigiditatea este prietena de suflet a prea multora dintre colegii mei. Având în vedere că suntem….hmmm…”formatori” de oameni, suflete, la urma urmei, mi se pare atât de trist că mulţi dintre noi, aceşti universitari educaţi, cu înalte şcoli şi doctorate, invidiaţi de atât de multă lume, suntem atât de închistaţi, legaţi şi dependenţi de un statut care, la urma urmei, nu ne va aduce un loc mai bun în rai sau în iad. Statutul ne face să judecăm alţi colegi care nu se încadrează în tabloul tern al “aşa trebuie să fii, aşa trebuie să vorbeşti, aşa trebuie să te comporţi, aşa trebuie să zâmbeşti, aşa trebuie să mergi, aşa trebuie să taci”. Probabil că ne caracterizează “cuminţenia”, “supunerea”, “unanimitatea”.  Diversitatea este un inamic care pândeşte după colţ, gata gata să destabilizeze echilibrul lui “ai un statut”. Da, şi eu am un statut. Un statut pe care eu îl respect. Un statut pentru care am muncit. Un statut pentru care am învăţat. Un statut care îmi permite să vorbesc şi să spun lucruri. Un statut care îmi dă dreptul să am o voce pe care SĂ O FOLOSESC. Un statut care mă împiedică să tac. Să tac în faţa unor colegi care nu pot să accepte că poţi să ai statutul de profesor – despre acest statut este vorba – că poţi fi inteligent, că poţi emite judecăţi de valoare, că poţi fi un OM MULT MAI VALOROS DECÂT EI chiar dacă ai părul verde, eşti ras în cap şi ai codiţe împletite, porţi şosete verzi sau vii la şcoală cu o trotinetă roz.   Mă uitam zilele trecute la un documentar pe Netflix. Vorbea directorul departamentului de istorie de la Universitatea Harvard. Era o tipă cu părul vopsit albastru, ochelari roşii. Cu toate acestea, femeia respectivă are un statut, ocupă o funcţie importantă, zic eu, vorbea superb despre subiectul respectiv, iar eu, în această săptămână, în mediul academic de la noi, aud replici de genul “nu se cade, ai un statut”. Serios? Sunt leşinată de amiraţie! Desigur, nu se cade să spui lucruri, să mesteci pe stânga şi nu pe dreapta, să nu porţi tocuri corecte, să nu ai freza corectă, să nu ai culoarea la păr corectă. Nu se cade să ai o opinie diferită, să râzi diferit, să FII DIFERIT! Nu se cade. Căderea este doar pentru proşti. Si naivi.

Ah! Dar am uitat! Lucrez într-o instituţie în care revolta atinge cote maxime în faţa diversităţii, iar tăcerea este de aur în faţa prostiei şi a nedreptăţii. Dar şuşotelile pe la colţuri sunt de-ale casei. Cum probabil se va şuşoti şi acum. Pentru că avem o imagine de apărat, una călduţă, a prieteniei şi unităţii, înfrăţirii între colegi.La urma urmei, este vorba de educaţie. Educaţia este cuvântul care ar trebuie să vă dea de gândit. De aici până la acceptare şi generozitate nu e mult.

Vivat!

M.

Tânăra fată sofisticată…

Voi lăsa această imagine aici. Doar o imagine. Dar o imagine poate să spună lucruri pe care eu nu pot să le spun. O voi lăsa să vă vorbească despre geniul lui Brâncuşi, „un păstor bătrân, arătos, cu barbă, şi, după mintea mea, unul dintre cei mai minunaţi sculptori ai timpurilor noastre” (Nancy Cunard). Despre  frumuseţea acestei lucrări, frumuseţea unei femei cu părul strâns în coadă de cal. “La jeune fille sophistiquée ( Portrait de Nancy Cunard)”.  O sculptură unică realizată de Constantin Brâncuşi, a fost vândută pentru suma de 71 de milioane de dolari, la Licitaţia de artă impresionistă şi modernă organizată de casa Christie's la New York. Sculptura a fost cumpărată în 1955 de soţii Elizabeth şi Frederick Stafford - o tânără din New Orleans, SUA, şi un evreu din România – pentru suma de 5.000 de dolari.  

 Sursa:https://www.christies.com/features/Constantin-Brancusi-La-jeune-fille-sophistiquee-8980-3.aspx

Sculptura a fost realizată în 1932, având o înălţime de 78 de centimetri, lucrată în aramă. Lucrarea o reprezintă pe Nancy Cunard, una dintre personalităţile avangardei culturale din Paris în debutul secolului al XX-lea. Considerată un veritabil pionier al modei, Nancy a fost o protectoare a artiştilor şi scriitorilor din Paris în perioada interbelică, în cercul său aflându-se Tristan Tzara, Marcel Duchamp, Ezra Pound sau James Joyce.

„Totul în ceea ce priveşte comportamentul ei arăta cât de sofisticată era la acea vreme”, îşi amintea Brâncuşi. Îmi place. Mi-ar place. Ţie nu?

Bucură-te!

M.

De ce e mai bine să fii bărbat decât femeie…din perspectiva lui

Femeile trebuie să trăiască cu vreo cinci ani mai mult decât noi. Atât de nedrept. La vreo şaizeci de ani, practic, încep să îmi fac bagajele pentru marea plecare. In fiecare zi ceva din corp începe să mă doară într-un fel ciudat sau descopăr că îmi creşte păr în locuri ciudate. De ce să mai trag de viaţă? Şi totuşi femeile o fac cu mult curaj. Bietele creaturi.

Femeile fac copii. Aparent, să ai un copil este atât de greu încât este un mister cum a supravieţuit rasa umană. De fapt, eu cred că motivul pentru care noi murim mai devreme decât femeile se datorează vinei de a exista şi apoi de a cauza copii. De fiecare dată când încerc să îmi imaginez cum aş arăta însărcinat, mă întreb ce e în neregulă cu mine şi îmi fac o programare la psihiatru. Nu la psiholog. La psihiatru. Dar nu există niciun dubiu cu privire la un lucru: e mult mai bine să fiu în sala de aşteptare, râzând şi sunându-mi prietenii decât în sala de naşteri, ţipând şi având în faţă capul unui obstetrician.

Femeile câştigă mai puţin decât noi. Chiar mă simt prost în legătură cu această nedreptate teribilă. Si tocmai de aceea, în întreaga ţară, bărbaţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să nenorocească economia. Noroc că veni una mai bărbată la putere.

Femeile trebuie să poarte make-up. Aproape că nu pot folosi un creion să scriu ceva pe o hârtie fără să îmi scot ochii. Cum folosesc femeile creioanele pentru a-şi desena faţa este dincolo de orice înţelegere. La patru secunde după ce mi-aş da cu ruj aş arăta ca şi cum aş fi fost împuşcat în faţă la paintball. Genele mele false ar ajunge lipite de frunte. Nu ştiu cum reuşesc femeile. Dar ştiu că reuşesc să demonstreze bărbaţilor ce abilităţi strălucite de coordonare posedă. Si ne posedă şi pe noi, în final.

Femeile trebuie să facă curăţenie, în general. Cea mai mare nedreptate. Dacă eu vreau să fac curăţenie ajung să spăl chiuveta cu gelul pentru toaletă. Femeile, în schimb, reuşesc să facă totul să arate strălucitor. Este atât de greşit.

Femeile trebuie să întârzie. Să ajungi la timp este o plăcere pe care femeile, din motive necunoscute, nu o vor cunoaşte niciodată. De aceea, ori de cât ori eşti pe la vreun eveniment – cununie, botez, înmormântare, biserică – toate femeile sunt în spate. Bietele, bietele suflete.

Femeile nu sunt atât de înalte. Dacă femeile ar începe să vadă tot felul de lucruri pe care noi le ascundem din rutină pe raftul de sus, şi-ar dori să fie şi mai scunde. Unele lucruri nu ar trebui schimbate.

Femeile trebuie să exprimenteze emoţii. Aceasta este cu siguranţă cea mai mare povară pe care femeile trebuie să o poarte. Cum o fac este de necrezut. Eu am două emoţii: furios şi flămând. Câteodată, mă simt trist, dar doar când a pierdut echipa sau mi-am scăpat berea din mână. Dar femeile! Cu toate emoţiile prin care trec, chiar este o minune că mai reuşesc să-şi traseze linii pe ochi. Noi facem tot ce putem să le ajutăm să treeacă prin cât mai puţine emoţii, dar mai mult decât să dau pe canalul de sport când ea vrea să vorbească despre emoţii (ceea ce, bineînţeles, nu poate decât să înrăutăţească lucrurile), ce altceva pot să fac? 

                                Sursa:https://www.99gap.com/2018/02/28/top-6-hilarious-tweets-about-men-vs-women/

Femeile trebuie să asculte glumele noastre. Din nou: mă simt îngrozitor din cauza acestei nedreptăţi monstruoase. Este în genele noastre să râdem la tot felul de glume, şi acum, pe bune, chiar nu înţeleg de ce nu vă plac glumele noastre.

Femeile trebuie să meargă la cumpărături. Haine. Toată lumea ştie că e mult mai funny sa îţi bagi cercel în nas decât să mergi la cumpărături cu ele. Si totuşi ele persistă în a ne face părtaşi la această activitate odioasă. Si, Doamne, bine că o fac! Fără ele, bărbaţii nu ar purta nimic decât o curea cu o cârpă sau două agăţate de ea. Si astea ar fi pentru ocaziile speciale. Dar cu ele, făcând cumpărături cum o fac, bărbaţii sunt şi ei îmbrăcaţi  şi apar în faţa lumii ca nişte fiinţe civilizate. Dar, na, când mă târăşte la cumpărături, îmi place să mă tângui ca şi cum aş avea un cui în talpă.

Cam atât pentru moment.
Un bărbat oarecare
P.S. Ah! Femeile trebuie să fie generoase! Uite-o pe M. Mi-a permis să-mi spun of-ul pe blogul ei.