Dragă mai tânără eu…

Aceasta este o postare pe care vreau să o dedic unei mai tinere eu. Aşa că…

Dragă mai tânără eu,

Lasă-mă să-ţi dau câteva sfaturi pe care te rog să le urmezi. Stiu că nu îţi place să ţi se spună ce să faci, dar, crede-mă, este pentru binele tău.

• Nu te apropia extrem de tare de nimeni. Există posibilitatea ca unii dintre ei să se comporte mai târziu exact ca nişte străini. Acordându-le prea multă importanţă în viaţa ta va ajunge să-ţi dea viaţa peste cap de multe ori.
• Ai grijă cu cine te împrieteneşti şi cu cine împărtăşeşti anumite lucruri. Să nu crezi orbeşte în nimeni. Increderea este o trebuşoară foarte delicată.
• Trebuie să înveţi să fii puternică pentru că sunt multe lucruri pe care trebuie să le înfrunţi în viaţă. Fii puternică. Dar să fii puternică nu înseamnă să nu înfrunţi durerea. Trebuie să o simţi, să o înţelegi, să o accepţi şi să înveţi din ea!
• Ai grijă cum îţi foloseşti cuvintele, pentru că ştii tu, cuvintele tale… Gândeşte!
• Niciodată dar niciodată să nu te gândeşti să te schimbi datorită comentariilor celorlalţi. S-ar putea ca oamenii să te urască, să te clasifice, să te scuture, să te dărâme, dar rămâi la fel. Eşti unică. Fii tu!
• Timpul este preţios şi nu poţi recupera clipele pierdute. Foloseşte toate oportunităţile care îţi apar în cale. Să nu regreţi mai târziu.
• Tot ce faci se bazează pe alegerile pe care le faci. Nu are rost să te învinovăţeşti. Tu şi doar tu eşti responsabilă pentru toate alegerile şi deciziile pe care le iei în viaţă. O mică greşeală pe care o faci poate să îţi schimbe viaţa în rău. Nu vreau să te speriu, dar este mai bine să gândeşti înainte să acţionezi.
• Nu plânge aiurea şi mai ales pentru oameni care nu apreciază lacrimile tale. PUNCT.
• Rămâi veselă şi fericită. Fericirea este în tine, nu încerca să o pierzi.

Cu drag,

Eu,acum.

Aşteptând să înflorească narcisele...

Am tot sunat, dar mi se spunea întruna că primăvara nu putea veni la telefon. Zburase peste dealuri îndepărtate să arunce picăţelele pe un pui de cerb. Când  va termina de pus podelele de iarbă în pădure şi să hrănească narcisele bebeluşi, doar atunci te va suna ea, mi se spunea. Că voi şti când vine Aprilie din nou – inima mea va tresălta, îmi şoptea vocea de la celălalt capăt. Mi se spunea să închid ochii şi să ascult mesajul ei la “beep”. Shhhh.... 

                                                                           Sursa: Berthe Morisot, Jonquilles

Auzi? Foşnetul din iarbă care îţi şopteşte că iarna s-a dus. Moale. Simţi? Briza uşoară şi călduroasă care îţi spune că mugurii pocnesc în copaci. Priveşte! Poţi să le vezi? Narcisele de pe alee... De un galben aproape pristin, pătat de o nuanţă delicată de alb. O cupă pentru zâne. Ceai de seară pentru doi. Dansând în briza paşnică, într-un tango sincronizat cu copacii. Doisprezece narcise mici. Ca trâmbiţele ridicate cu faţa spre soare. Cu petalele deschise parcă să bea razele calduţe ale soarelui stingher din această primăvară îndrăgostită de iarnă.....Mira, trebuie să crezi! Primăvara e din nou aici! Shhh...

M.

Zăpadă, Miţă…

Odată, în timp ce mă plimbam prin parc, am văzut un bătrânel îmbrăcat într-o haină neagră lungă plimbându-şi câinele. Era primavară, iar copacii erau încă goi şi gri, dar deodată a început să ningă. Fulgi mari şi graşi care se răsuceau şi aterizau pe haina neagră a bătrânelului şi pe blana neagră a câinelui.  Câinele şi-a ridicat faţa şi s-a uitat spre cer. Bătrânelul s-a uitat şi el. “Zăpadă, Miţă,” i-a spus câinelui, “zăpadă”. Şi a râs. Câinele s-a uitat spre el şi a dat din coadă.  

Dacă aş fi responsabila cu globurile cu fulgi de zăpadă, aş pune înăuntru un bătrânel într-o haină neagră lungă şi un căţel negru. Doi prieteni cu feţele întoarse spre cer ca şi cum ar fi primit binecuvântarea, ca şi cum ar fi binecuvântaţi să fie împreună de ceva atât de simplu ca zăpada din martie.
M.

Vânzătorul …

Vânzătorul sau “the shop assistant” (aproape că mă înec în preţiozitate) este un tip special de bărbăţel care îşi duce veacul prin tot felul de magazine. Unii sunt plini de aere de nu le ajungi cu prăjina la nas. Unii sunt nişte mototoli de îţi vine să strigi cât poţi tu de tare: “Yo! Mă vezi?” Iar alţii sunt nişte leneşi, aproape efeminizaţi, petrecându-şi timpul pe la vreun ghişeu, cu nasul în telefon, butonând, căutând, făcându-şi selfie-uri printr-un supermarket şi arătându-se deosebit de deranjaţi dacă le adresezi vreo întrebare. Si trebuie să le adresezi întrebarea pentru că, după ce te-ai plimbat vreo 10 minute căutând pe raion vreun angajat care să te ajute cu nişte detalii cu privire la un produs, te saturi şi te gândeşti că tipul acela de la ghişeul de la intrare care stă pe telefon te poate ajuta. Dar ai milă şi nu îl deranjezi pe el pentru că pare prea scufundat în telefon şi te adresezi unei surate. Ea, drăguţă de altfel, începe să strige “Vlaaaad!”, iar păpuşelul cu telefonul sare ca ars, răspunzând “Ce-i?”. Aha! Prevăd un dialog spumos. Si nu mă înşel. Ea îi răspunde “Nu pe tine te strig! Pe celălalt Vlad!” Dar el nu se lasă şi continuă “Da’ dî ce? Ce treabă ai cu el?” Au! Aici intervin eu şi îi spun că vreau să cumpăr un produs şi că am nevoie de cineva să mă ajute. Maliţios, se uită la mine şi zice “Da’ ce produs?” Îhîmmm…Mi-a pus etichetă déjà. Sunt genul acela care nu îi place lui. Am ifose, pun întrebări. Îi spun ce produs doresc, dar nu mă pot abţine să nu întreb dacă au angajaţi pentru fiecare raion din supermarketul respectiv. 

Mda… pun întrebări. Pentru că dacă aşa stă treaba, angajaţii respectivi, şi mulţi aş zice, erau de negăsit. Văd că nu îi convine întrebarea şi se uită urât, suspicios şi îmi dau seama că am de-a face cu cel care ar vrea să mă vadă ridicând două mânuţe în semn de rugă la măria sa, angajatul mascul. Intre timp, domnişoara drăguţă se hotărăşte să mă ajute şi să îl caute pe Vlad cel de negăsit de pe raion. Nu facem doi paşi că frumuşelul se simte atins în orgoliul propriu şi trânteşte nişte comentarii despre mine la două clientuţe tinerele. Mă întorc şi văd cele două prospături de vreo 17 ani hlizindu-se înspre mine şi pe “puturosul lunii” (de ce nu ar exista şi asemenea etichete, ci doar angajatul lunii, pentru că el încă clocea pe scaun) mişcându-şi buzele, probabil ridicându-mi osanale sau atasându-mi nişte etichetuţe “sfinte”. Cred că nu ştia că tocmai şi-a copt-o singurel. In sfârşit! Il găsim pe Vlad cel de negăsit, îmi arată produsul, se apleacă lăsând la vedere un spate şi un început de fund. Si mult păr. Ok. Trec şi peste asta că doar dacă ştii că trebuie să te apleci de aproximativ 1000 de ori pe zi, în magazine, cu spatele la clienţi, îţi cumperi doar pantaloni care de-abia stau pe tine. Pentru că poate vinzi şi altceva şi poate pentru că specimenul mioritic trebuie să hălăduiască peste tot! Mă întorc la ghişeul prevestitor de rele şi în timp ce plătesc îi atrag atenţia mimozei masculine că nu prea îmi convine atitudinea pe care a avut­-o. Am ifose, ce să-i faci?Dacă vrei să îmi spui ceva, îmi spui în faţă şi nu şopteşti cu nişte fătuţe pe care vrei să le impresionezi cu poziţia ta. De clocitor. Şoc! Groază! Nu îi vine să creadă! Îi spun că poate ar trebui să îmi ceară nişte scuze, dacă nu în calitate de angajat care a stat ca o cloşcă pe ouă în tot acest timp, nefăcând nici cel mai mic gest pentru a mă ajuta, atunci ca bărbat (nu stiu dacă să folosesc cuvântul “gentleman” pentru că gentil e prea mult pentru bărbăţelul împănat). Işi dă ochii peste cap ca o cocotă pe cale să îşi iasă din fire şi începe să se certe. “Da’ ce-am zîs?” Ah, nimic, dragă. Nu ai zis nimic pe care eu să pot reproduce. Dragul de tine! Mi-am dat seama că nu voi avea NICIODATĂ dreptate, deşi există un slogan faimos “The customer is always right.” L-am lăsat să turuie, ca un angajat de lux ce se consideră. Pentru că eu eram DOAR un client, iar el un bun preţios al supermarket-ului respectiv.

Morala? Eşti o naivă, fato! Tot tu! Doar nu credeai că la banii pe care îi primeşte se va ridica să te ajute?  Zi merci că ţi-a făcut ziua mai frumoasă cu simpla lui existenţă şi, la banii ăia, şi-a făcut apariţia la muncă! Pentru că, da. Este locul lui de muncă pentru care este plătit. Iar salariul lui vine tocmai din faptul că tu şi mulţi alţii mai cumpăraţi ceva de pe acolo. Dar, Vlad, continuă să fii tu! Eşti absolut fantastic! Delicios de-a dreptul! Dar ai nişte maniere de strigoi de Neanderthal care nu ştie să lovească două pietre una de alta! Concluzia: nu ai scânteie! Ha!

M.

Le chich c’est…freak

Oh là là là là là là!!! Ce ţi-e şi cu franţuzoaicele astea! Ce urâte! Ce şterse! Ce lipsite de strălucire! Ce plate! Ce sărace! Ar zice ale noastre cuconiţe, coniţe, fătuţe botoase, pieptoase, sprâncenate, acre, amare, paietate, încorsetate, dezgolite, dezbrăcate, bosumflate, aerate, dar mai ales bogate. Acum, fiecare înţelege ce vrea din bogăţia cuconetului stilat. 

                                 Sursa: https://www.instagram.com/p/Bf3nFCKBK6A/?hl=en&taken-by=emmanuellealt

Franţuzoaicele! Asta e! Este acel je ne sais quoi care lipseşte cu desăvârşire “stilatelor” noastre. Adică, nu tu o buză mai umflată, o geană împrumutată de la o fluturoaică moartă, un sân pompos şi curios, o paietă cât de mică care să încerce, doar să încerce, să acopere ce Eva acoperea cu frunza (pentru că “les silfides”-le noastre sunt nişte făpturi adamice, nu-i aşa, muşcând întruna din fructul adamic. Dar dacă se poate, fiind înconjurate de o hoardă de băloşi cu aere de Don Juan, ei nefiind decât nişte Don Quixoţi călărind nişte mârţoage italiene pentru care iubăreţele Eve şi-ar da jos chiar şi chiloţeii…Ah! Chiar şi-i dau jos! Offff…şi ce frig e afară. Nu le trage curentul?), o hăinuţă neapărat de brand şi o atitudine de bogătaşă aerată, scoborâtă din neamul cel mai “bazat” pentru care cei din jur sunt nişte săraci vai de mama lor, nişte fraieri care le urmăresc pe Insta şi pe Snap, muşcându-şi unghiile până în carne de pizmă şi ciudă. Iar sărăcuţele alea de la Vogue-ul franţuzesc…ah, nişte urâte,  dragă. Adică, uită-te şi tu! Imbrăcate în halul ăsta? Să nu fie şi ele mai “pă sex” cum ar zice cucoana de la cea mai stilată emisiune… Adica mai “pă vândute”.

Dar dacă te uiţi mai atentă la ele, ţaţo, vei constata că, de fapt, franţuzoaicele alea afurisite sunt nişte tipe foarte à la mode. Hei! Hei! Adică, ţiţi, femei cu care eu mă pot identifica, pe care le pot copia, cu defecte, naturale, NORMALE. Au acel tip de eleganţă fără eforturi, iar dacă ai avea nişte noţiuni de bază cu privire la ce înseamnă stil, ai şti că simplicitatea si subtilitatea sunt elementele cheie a ceea ce e chic şi glamour. Nu prea e stilul nostru, n’est pas? Să reuşeşti să ai un stil personal înseamnă să te îmbraci potrivit corpului tău şi să ştii exact ce îţi flatează corpul. Ar trebui să ştii unde să se termine mânecile, cât de scurtă să fie fusta, în funcţie de înălţime şi pantofi, ce geantă să porţi astfel încât ţinuta ta să fie proporţionată.  Cred că aici aş folosi cuvântul “exerciţiu” – antrenează-ţi ochiul astfel încât să devină a doua ta natură. Si memorează două reguli de aur: lung şi larg, nu scurt şi strâmt; iar cu cât este tivul mai sus, cu atât tocul este mai jos. 

Probabil că româncele ar fi surprinse să constate că banii nu reprezintă răspunsul la tot. In cuvinte puţine: mai scump nu înseamnă mai bine! (Dacă această postare ar fi o piesă de teatru, aici aş introduce râsete.) Tipele alea plictisitoare, în blugi şi cu cizme Isabel Marant ştiu să mixeze haine de la H&M cu branduri de lux, întotdeauna reuşind nişte combinaţii să te lase cu gura căscată. Ale mele surate… numai de la scumpuţ în sus discută. Tricoul de la H&M? Ce e aia? Gucci all the way! Dacă eşti obsedată de apariţie, acest lucru se vede iar atitudinea ta arată rău. Bineînţeles că este important să îţi pese de porţi, dar ar trebui să uiţi de ţinută în momentul în care ai ieşit din dressing. Si, pariziencelor de weekend, nu uitaţi: cui îi plac păsărelele vulgare? Poate doar unor cuci frustraţi incapabili să ia o decizie mai acătării! Si încă un lucru pe care ar trebui să îl aveţi în vedere: la classe! Hmmm…mă uitai aseară la ştiri şi văzui că a avut loc un mare congres pe plaiurile noastre. Oh là là! Ingrămădeală mare, mon cher,  multe femei grăsuţe, îmbrăcate în nişte costume oribile, deasupra genunchilor că de, dacă ai nişte genunchi de bebeluş durduliu, de ce să nu îi arăţi, cu nişte freze făcute probabil de vreo cunoştinţă care a descoperit că ştie să pună bigudiuri. Si mă gândesc că toate muieruştile alea au ajuns acolo, la congres, pentru că au fost şi ele nişte vampe la vremea lor, se îmbrăcau “cum trebuie”, pozau “à la cea cu vino-n coa'”, vorbeau cum trebuie şi cu cine trebuie şi uite, dragă, sunt cocoţate pe un tron lat şi îmi influeţează mie viaţa. In rău! Hmmm, dar nu sunt în reviste de modă. Unde ar vrea ele! Pas!  Prevăd un viitor superb pentru toate cuconiţele tinerele la modă, un viitor fulminant pentru părul măciucă, taioare care pleznesc pe mijloc (trăim pe picior mare, nu), 10 kile de fixativ,  5 tone de machiaj, 100 de tone de prostie la purtător şi un 1 milion de tone de aere. Si uite, aşa, se nasc influencerele noastre, o nouă specie de femei mortale plăcute de broscoi burtoşi, care vor prefera întotdeauna “scurtuţ” şi “silenţios”. Vive les sexy cocottes!

Până una alta, fotografia de mai sus rămâne preferata mea! Sunt Les Voguettes, în frunte cu Emmanuelle Alt, redactorul şef de la Vogue Franţa, una dintre cele mai puternice femei din modă. Ah… care are 51 de ani! O amărâtă, vai de ea! Dar să vă văd pe voi la 51! Plictisitoarelor! Şi plictisitelor!

Ah, bineînţeles, eu sunt o şovinistă. Dar, ma petite, vezi de-mi pasă! Pas du tout!

M.