Iubire...

Iubitule, m-ai întrebat ce vreau. Te vreau pe tine. Tu. Tot.  Vreau să te uiţi la mine ca şi cum aş fi cel mai frumos dans pe care l-ai văzut vreodată. Nu-ţi lua ochii de la mine. Uită-te la mine. Intreabă-mă cum a fost ziua mea. Ascultă ce spun cu o prezenţă completă astfel încât să ştiu că eşti aici pentru mine. Esenţa mea feminină tânjeşte să simtă că tu eşti aici pentru mine, cu adevărat, aici şi cu mine. M-am îndrăgostit de cuvintele tale. Tot ce spui este frumuseţe personificată în cuvinte. M-am îndrăgostit de mintea ta. Tu eşti iubirea mea intelectuală. M-am îndrăgostit de tine şi nu am ştiut niciodată. Să mă îndrăgostesc de tine nu a fost niciodată printre planurile mele, dar cred că o fi fost planul cuiva. Nu vom şti niciodată. 

Vreau să simt că mă adori. Vreau să simt că sunt singura femeie din univers pe care tu o doreşti în acelaşi fel în care te doresc eu. Vino la mine. Mai aproape. Si mai aproape. Tine-mă în braţe. Lasă-mă să îţi simt inima. Atinge-mă ca şi cum aş fi din mătase. Sărută-mă, tandru şi pasional, ca şi cum ar fi ultimul sărut de pe pământ. Iubitule, vreau să fii tu. Doar tu.
M.

Să fii mamă...

Să fii mamă înseamnă mai mult decât să naşti un copil. Înseamnă să iubeşti un sufleţel înainte să-l vezi. Înseamnă să porţi şi să ai grijă de o viaţă complet dependentă de tine pentru supraviețuire. Înseamnă să oferi aer plămânilor din interiorul tău şi privire unor ochi care te vor vedea mereu ca fiind mami.  Înseamnă să îl înveţi să vorbească, să meargă și să alerge. Înseamnă să înveţi să-ți dai copilul unui străin care să îl învețe ceea ce tu nu poți uneori. Înseamnă să îţi vezi copilul plângând şi să nu ştii ce să faci, așa că stai pe podea, îl ţii în braţe și plângi alături de el. Îl înveţi să fie inteligent, capabil, amuzant și îi oferi tot sprijinul tău pentru a face lucruri minunate. Tu îi construieşti stima de sine, sprijinindu-i visele şi iubindu-l necondiţionat. Îl laşi să plece, lăsându-l să eșueze și îl înveţi cum să treacă peste eşecuri. 

Sursa: https://www.megapixl.com/mother-and-baby-symbol-illustration-51392320

A fi mamă este un dar de neimaginat pentru orice femeie care nu are un copil în viața ei. Este o conexiune de neegalat și insurmontabilă în orice formă sau altă relație. Este o iubire care crește mereu, o iubire care vrea mereu mai mult și mai bine. Eşti înspaimântată  că nu poți împiedica durerea, nedreptatea, suferința și, uneori, chiar moartea. Râzi la glume care nu sunt chiar amuzante, dar modul în care copilul tău le spune, le face hilare. Asculţi povești fără sfârşit. Eşti mereu disponibilă pentru "mama, uită-te la mine!" sau "mami, am nevoie de tine". E ca şi cum te îneci în cuvântul MAMA repetat la nesfârşit în încercările nenumărate de a-ţi atrage atenția. Dar mai înseamnă şi să fii rea și să înveți lecții dure, care te-au rănit atât de adânc încât vrei să plângi, dar trebuie să rămâi puternică şi hotărâtă.  Pentru că tu trebuie să fii puternică pentru copilul tău atunci când el e slab. Înseamnă să zâmbeşti când vrei să plângi.
Înseamnă să te uiţi printre fotografii și să îţi simți inima inundată de dragoste și fericire când vezi frumusețea, fericirea și viața din zâmbetul și ochii copilului tău. Înseamnă confuzie, greșeli, teritoriu neexplorat. Înseamnă să împleteşti părul fetiţei tale până când îţi amorţesc degetele, să te trezeşti devreme sâmbătă dimineaţa pentru că vrea să se strecoare în patul tău și să se apropie de inima ta. Iar când crezi că nu poate exista o zi mai proastă, este de ajuns o îmbrăţişare și de "mama te iubesc" și nu mai ai nevoie de nimic. Nu mai ai nevoie de nimic.
A fi mamă înseamnă un dar, o relaţie care nu se sfârşeşte niciodată şi o iubire care nu moare niciodată. Este cea mai mare iubire pe care o femeie o poate simţi şi cea mai bună parte din a fi femeie.  Aceasta este părerea unei femei. Atât.
M.

Strigă-mă pe numele tău…

„Dacă îţi aminteşti tot ... și dacă eşti cu adevărat ca mine, atunci, înainte de a pleca mâine sau când eşti gata să închizi ușa taxiului și ai spus la revedere tuturor și nu mai există niciun lucru pe care trebuie să-l spui în această viață, atunci, doar o dată, întoarce-te spre mine, chiar și în glumă sau ca într-un gând... care ar fi însemnat totul pentru mine atunci când am fost împreună și, așa cum ai făcut atunci, priveşte-mă în faţă, ţine-mi privirea și strigă-mă pe numele tău ." (André Aciman  - “Call Me By Your Name”) 

Sursa: https://www.pinterest.com.au/pin/661184789016995231/ 

Strigă-mă pe numele tău… iar eu te voi striga pe al meu. Pentru că îmi permit să iubesc şi să fiu vulnerabilă. Azi. Mereu. In fiecare zi.

Mira

Cum să ajungi ministru al educaţiei...

Ei, cum? Du-te la şcoală! Acum s-ar putea să îmi sară în cap o întreagă gamă de atotcunoscători care îşi duc veacul prin grădiniţe, şcoli, licee, universităţi şi, mai ales pe podiumul aurit, Ministerul Educaţiei.  De-a lungul timpului au fost tot felul de dezbateri, certuri, discuţii aprinse, polemici cu privire la salarizarea personalului didactic, recunoaşterea meritelor măriilor lor, aprecierea comunităţii. Ei bine, eu nu m-aş plânge atât de mult. Să fim serioşi! De când e lumea şi pământul, românii s-au închinat la popi, doctori, profesori şi avocaţi. De parcă ar fi nişte sfinţi! Nu sunt! Deloc ! De multe ori, cred că pot să vorbesc mai multe cu doamna care vinde ardei în piaţă decât cu anumiţi colegi de breaslă care ţin cu dinţii de un anumit statut, acel statut care ne face să fim toţi nişte prinţi şi prinţese dar fără coroane si prestanţă. Colegi care practică această meserie din plictiseală, fără pasiune, din dorinţa de a deveni mari, mai mari, cei mai mari. Cel puţin în mediul academic. Pentru că toată lumea îşi doreşte să presteze servicii în mediul academic. Mda…acum dau dovadă de o aroganţă cutremurătoare, dar măcar am o părere şi o exprim, fără să tremur că, mâine, persoane super “educate” se vor uita cruciş. 

Ei bine…am un nou şef. Seful meu cel mai mare este ministrul educaţiei. Sau o fi ministrul cercetării? Acum sunt un pic confuză, dar tind să cred că este totuşi ministrul educaţiei. Debilitant, aş spune. Nu mă îndoiesc de abilităţile de IT-ist ale domnului ministru (a absolvit o facultate în domeniu), dar mă îndoiesc de calităţile dumnealui de a ţine un discurs coerent, de a se exprima corect în limba română, conştient fiind că este urmărit de o întreagă turmă de cucoane şi domni care îşi duc veacul prin instituţiile menţionate mai sus. Dar probabil tocmai această “conştientizare” îi permite să vorbească precum "Această ținut binecuvântat de Dumnezeu", "Consiliul Local a aprobat această transfer". Da….feminin +masculin. Funcţionează de când e lumea şi pământul. Sau nu? Pentru că noul ministru al educaţiei se bucură de sprijinul a 45 de rectori din România ceea ce îmi spune multe despre rectorii şi mediul academic din România. Unde e călduţ şi bine pentru mulţi, unde se face “cercetare de cea mai înaltă calitate”. Acum îmi vor sări iar în cap: păi nu se face cercetare? Ah, ba da! Păi, nu avem toţi “raportările” pline de “performanţe”? Nu suntem, cu toţii, “cercetători consacraţi”? Nu suntem toţi “clasificaţi” potrivit “realizărilor” noastre, în concordanţă cu “norme metodologice”, standarde etc ? Nu se primesc premii, indemnizaţii şi sporuri salariale? Păi atunci? Doamne, tot ce se produce la acest nivel este cercetare în starea cea mai pură. Aşa că uite răspunsul la întrebarea de ce noul ministru al educaţiei este susţinut de mediul cercetătorilor, mediu în care o grămadă de domni şi domniţe se “chinuie” să ajungă.

Dar ce mă irită cel mai tare este faptul că niciun profesor de limba română nu a sărit ca ars la auzul discursului ministrului care îi păstoreşte. Probabil pentru că majoritatea sunt absolvenţi ai unor universităţi aflate în colaps financiar, unde nu mai trebuie să dai niciun examen, unde nu trebuie să citeşti cărţi, ci e perfect acceptabil să cauţi rezumatul pe net, iar apoi ajungi în vreun colegiu naţional (de…) cu ajutorul vreunui inspector ales dintre cei aleşi, unde dictezi, în virtutea inerţiei, liste de cuvinte pentru amărâţii din clasa a VIII-a (“efluent”, “pansiv”, “friabil” etc.) pe care aceştia trebuie să le înveţe pe de rost pentru examenul care îi va “căli” pe viaţă. Examen, pe care tu nu ştiu dacă îl treci cu o notă onorabilă dacă nu ai în faţă grila. Aha…Cuvintele acestea nu folosesc la nimic decât dacă doreşti să ajungi lingvist. Iar eu nu am auzit niciun copil de 14 ani zicând că vrea să fie lingvist.  Dar ce ştiu eu? Cei care fac programele şcolare ştiu mult mai bine ce înseamnă să fii fericit la şcoală.

Ei bine, avem un nou ministru al educaţiei, într-un sistem în care copiii români vor deveni toţi cel puţin astronauţi sau viitori recipienţi ai premiului Nobel pentru cercetare. Un sistem care îţi face nervii ferfeniţă de la atâta învăţat aiurea, ore în particular (pentru că, de, la şcoală, cine ar trebui să-şi facă treaba nu o face cum trebuie), teme, lecturi “sofisticate”. Sigur nu vei mai avea chef să înveţi în liceu, iar la facultate ajungi la mine, iar eu mă mir ca o toantă unde au dispărut copiii deştepţi. Din păcate sau din fericire, copiii deştepţi îşi iau tălpăşiţa pe la 16 -18 ani înspre alte meleaguri care le permit să se descopere şi unde învaţă să trăiască. Să aibă o viaţă altfel, să îşi cunoască drepturile, să nu se supună ca nişte chiori şi să plece capul doar pentru că dacă nu faci la fel ca turma eşti ostracizat şi privit cu ură. Dacă rămâi, ajungi în acelaşi sistem de valori îndoielnice, unde uniforma este privită ca un semn de sărăcie, unde sportul, muzica şi desenul există doar în orar, unde mama/tata se linguşeşte pe lângă cine trebuie, unde ministrul educaţiei nu poate face acordul cum trebuie. Dar este greu să ajungi la un acord, nu-i aşa? Toate aceste lucruri mă fac să fiu “friabilă” şi “fragrantă”, comiţând acum un “flagrant” delict şi ridicându-mi în cap tagma celor mai învăţaţi. M-oi fi fărâmiţând eu uşor, dar măcar miros ameţitor de bine!

M.