Blogger Widgets

joi, 27 iulie 2017

Pe când eram o operă de artă…



Nu ştiu câţi vor citi această postare. Pentru că nu critic pe nimeni, nu mă cert cu mine, cu nimeni. Nu ridic în slăvi pe nimeni. Nu conţine nimic scandalos. Imi dau seama că îi lipseşte o anumită “suculenţă”,  dar eu sper şi îmi doresc foarte mult să fie citită şi înţeleasă aşa cum doresc eu să fie înţeleasă. Postarea aceasta este despre o carte. O carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am primit-o de ziua mea. Deoarece… eu, da, primesc şi cărţi de ziua mea. Am răsfoit-o atunci, dar nu am citit-o pentru că începutul mi s-a părut un pic prea sarcastic, chiar şi pentru mine …

Mi- am ratat întotdeauna sinuciderile. Ca să fiu mai exact, am ratat întotdeauna totul: şi viaţa, şi sinuciderile.” Apoi, fotografia autorului de pe verso nu îmi spunea nimic. Inainte să citesc ceva, mi s-a părut întotdeauna fascinant să aflu lucruri despre autor, imagini, să încerc să descopăr scriitorul printre rânduri. Schmitt mi s-a părut că arată ca un un snob rafinat, incapabil să comunice, mai mult neamţ decât francez-belgian. Si am pus cartea deoparte. Dar zilele trecute, ca în fiecare an, făcându-mi lista cu cărţile pe care vreau şi trebuie să le citesc, am redescoperit cartea. Si am citit-o. Am citit-o într-o zi, în câteva ore. Pentru că nu am mai putut lăsa cartea şi pentru că „am simțit fericirea existenței. Simpla bucurie de a fi în mijlocul unei lumi atât de frumoase. De a nu fi o mulțime și atât de mult în același timp: o fereastră deschisă spre un univers care mă uimește, cadrul în care spațiul devine o pictură, o picătură într-un ocean, o picătură clară care realizează că există și, datorită ei, oceanul în sine. Minuscul și mare. Intens și nefericit.” 


Sursa: arhiva personala
Nu este o lectură uşoară, aş spune că e chiar brutală pe alocuri, dar este una dintre cele mai inspiraţionale şi lucide satire la adresa contemporaneităţii, superficialităţii, aparenţelor şi frumuseţii false a unei societăţi avide după faimă, putere, bani şi imagine.  Cartea spune povestea unui tânăr depresiv, Tazio,  care, eclipsat de cei doi fraţi mai mari, mult mai faimoşi şi mai arătoşi decât el, în încercarea lui disperată de a se sinucide, alege să trăiască în urma unei propuneri din partea unui celebru pictor, Zeus – Peter Lama. Acesta îi promite timp pentru a-l face să renunţe la sinucidere, ajungând într-un final să-i propună să uite de toate drepturile umane Tânărul este convins de Zeus-Peter Lama să se lase transormat într-o operă de artă. Deşi, la început, ezită, tânărul acceptă oferta şi declară în scris că Zeus este cel ce va lua hotărâri în legătură cu persoana lui. Zeus îi înscenează moartea și înmormântarea. Il supune pe tânăr unor operații estetice pentru a-l transorma într-un obiect unicat, o adevărată operă de artă foarte valoroasă şi cu un nume nou: Adam bis. Il prezintă în diferite expoziții nu ca pe un om, ci ca pe un obiect de artă. Într-o zi Adam îi întâlnește pe plajă pe pictorul Hannibal și pe fiica acestuia, Fiona de care se îndrăgostește. Si pentru că Adam încă are conştiinţă şi sentimente, ajunge să cunoască dragostea adevarată, acum, dorindu-şi  enorm să-şi recâştige condiţia umană. Zeus vrea să îi înăbușe această dorință prin diferite mijloace, chiar prin lobotomie. Îl expune pe Adam bis în diferite expoziții, iar după un timp  îl vinde  unui colecționar de unde este scos la licitație și cumpărat pentru o sumă enormă de stat pentru a fi prezentat într-un muzeu. Drumul spre libertate este lung, dar finalul este …

 Dacă vrei să afli finalul acestei cărţi, te invit să o citeşti. Mie mi s-a părut o poveste fascinantă despre modul în care omul, făcând anumite alegeri, după un timp, îşi dă seama că de fapt, lucrurile ar fi putut fi altfel dacă ar fi făcut alegerile potrivite. Iar numele personajelor sunt absolut fabuloase. Gândeşte-te: Adam bis (Adam, primul om creat de Dumnezeu, doar că aici este o replică – bis), Zeus-Peter Lama (Zeus – ‘tatăl zeilor şi oamenilor’, “un cretin care-şi împopoţonase  dinţii cu pietre preţioase”), Durand-Durand (omul de ştiinţă din “Barbarella”, filmul lui Roger Vadim), judecătorul Alfa, domnul Calvino. Cartea aceasta te face să te întrebi, te face să gândeşti, te face să reciteşti anumite pasaje. Citind această carte vei realiza că trăim într-o lume a întrebărilor si nu a răspunsurilor. Cartea aceasta îţi pune în balanţă alegerile. Cartea aceasta se aplică lumii în care trăim, normelor prosteşti care ne încorsetează, o lume în care „după frumusețe, trebuie să alegem urâțenia. Fără ezitare. Dacă un urât nu atrage atenția din prima, se face remarcat după aceea, stârnește comentarii, scoate capul la lumină, iese din anonimat, are drum deschis - ce spun, drum? - autostradă! Urâtul nu poate decât să progreseze. Va fi o continuă surpriză. Tocmai pentru că nu mai e deloc atrăgător, va fi un bun cuceritor. Tocmai pentru că pierde dacă face pe mutul, va străluci în sporovăieli galante. Va fi mai îndrăzneț, mai rapid, mai îndrăgostit, mai curtenitor, mai exaltat, mai generos, într-un cuvânt, mai eficient. (...) Frumusețea este un blestem care nu naște decât lene și indolență. (...)”

M.                                                                                                                     

sâmbătă, 22 iulie 2017

Coşmarul unei nopţi de vară…



“Miezul nopţii a sunat cu glasul lui de aramă. La culcare! E ora când umblă stafiile...” (Visul unei nopţi de vară, William Shakespeare)
Ar fi trebuit să ascult sfatul lui Theseu din piesa menţionată mai sus şi să mă fi dus la culcare. Dar nuuuu…eu am vrut cu tot dinadinsul să le întânesc. Si le întâlnii, într-un loc de poveste, pe malul unui lac, unde regele pescar  este prieten cu regele “lighioanelor” şi “spiridoilor”, în pădurea magică de la sfârşitul tărâmului, populată de fauna cea mai pestriţă a împărăţiei. La porţile tunelului magic, luminat de lumini şi luminiţe, eşti întâmpinat de câţiva apărători ai galaxiei, hai să le spunem Gutuie, Poponeț, Fluieraș, Slăbănogu’, Blându’ și Botișor, îmbrăcaţi în negru, fioroşi, care te scrutează cu nişte priviri de gheaţă, reci şi aspre. Incepe magia. De ce ţi-ar zâmbi, că doar tu, muritor de rând,  păcătos şi avid de dezmăţ, nu pricepi din privirile lor că ar trebui să faci cale întoarsă cât mai ai timp. Nuuuu. Tu ignori tot şi îţi începi periplul unei nopţi fantastice. Primul lucru care îţi sare în ochi, pentru că e tocmai la intrare,  este coada imensă de sub ciuperca unde “zânele” lacului îşi pudrează năsucurile. Ok. Ignori şi acest semn prevestitor de rele, dar te izbeşte întunericul pentru că luminiţele de deasupra capului sunt stinse. Este doar ora 2 noaptea. Adică să facem un pic de economie . La ora 2 e lipsit de magie şi farmec să stai cu beculeţele aprinse. E mai drăguţ pe întuneric. Poate e mai bine aşa pentru că încă nu vezi cine şi ce te înconjoară. Plin de curaj, te îndrepţi spre primul izvor de licori magice, unde, spre surprinderea ta, deşi tu eşti un spiriduş destul de mic şi inofensiv, primeşti primul bobârnac serios de la un urangutan bărbătoi (oare ce caută urangutanul aici, te întrebi tu atunci, fără să ştii că pădurea îţi rezervă nişte surprize delicioase), de trei ori mai mare decât tine, care vrea să aibă prioritate la licoare. Il laşi în faţa ta pentru că tu, suflet bun, nu vrei ca el să moară de sete. 


 Sursa:http://imgur.com/gallery/rSZlZ
Ajungi şi tu, strecurându-te printre lighioane şi, în sfârşit, vezi ceva drăguţ: spiriduşii izvorului cu licori poartă bluze de mateloţi şi îţi place treaba asta. Dar brusc, o “spiriduşă”  marineră te împinge cât colo, brusc, violent, cu putere pentru că, fiindu-i frică de magul cu fiscul, trebuie să bată în casă. Ar fi putut să te atenţioneze şi nu să îţi creeze impresia că eşti sacul ei de box, dar nuuu…Era prea greu să îşi deschidă boticul. Pam pam. Iţi iei licoarea magică şi te îndrepţi spre locurile bune, lumea bună, alunecând pe-o rază de lună. Ceva nu e în regulă. Hmmmm….Incepi să te agiţi pentru că se pare că ai greşit pădurea. Tu te aşteptai la spiriduşi şi zâne, iar aici ai dat peste nişte primate preistorice, rinoceri şi artropode fosile, mamuţi despre care tu erai convinsă că au dispărut. Te freci la ochi, distrugând pulberea de stele pe care ai aplicat-o acasă. Dar nu, nu e un vis. E realitatea cruntă care îţi râde în faţă, rânjind şi arătându-şi colţii galbeni şi stricaţi. Mda… Sfinte Sisoie! E crunt ce se întâmplă. Mamuţii se mişcă de colo colo, agitaţi, lovindu-te, împingându-te. Mamutele te calcă cu copitele şi nu îşi cer scuze iar tu nu poţi să înţelegi de ce sunt ele atât de rele şi preţioase, cu trei sâni, încălţate în pantofii lui Dorothy, scoţând pe bot nişte trebuşoare de birjar de dovleac putred şi urlând din toţi plămânii
“Stii că fără tine viaţa este pustiu
Dacă n-ai iubire, nu prea ai nimic, da
Stii că nu rezişti fără mine, eu ştiu
Ia rămâi cu mă-ta, hai, rămâi cu mă-ta.”
Yeah, baby! Chiar aşa! Cât patos când vine vorba de posibila viitoare soacră! Să revenim la ei, rinocerii şi fosilele, în cămăşuţe care au intrat la apă, pantaloni în vine, cu fundul pe afară, umflaţi cu 10 kile de steroizi, cu freze de împărat chinez din dinastia Ming (măcar de-ar fi stat la soare să se bronzeze şi pielea capului), cu tatuaje în limba chineză (poate cred că semnifică ceva WOW, dar de fapt înseamnă “Pisica doarme leneşă pe prag”). Ce te uimeşte peste măsură este  violenţa cu care te împing, te lovesc, te înghesuie. Ce se întâmplă? Nici nu te mai miri că apărătorii galaxiei stau printre petrecăreţi, cu braţele încrucişate şi priviri de ucigaş. Uuuuh! Te chinui şi nu te dai bătută, dar la un moment dat vezi un matelot cum bea licoarea direct din sticlă şi te întrebi dacă îţi toarnă în pocal din aceeaşi sticlă , iar apoi să trebuiască să îl vizitezi pe Doctorul Bufniţă . Nu e frumos! Nu e de poveste! Nu e magic! Pentru că tu nu eşti vrăjită, la un moment dat chiar trebuie să te îndrepţi înspre ciuperca de la intrare, dar acolo, aproape te îneci în hârtie şi reziduuri ale “galeşelor zâne”. Si o mai vezi pe una dintre ele, cocoţată pe picioroange, după ce a intrat cu nesimţire maximă înaintea ta, pe considerentul sunt mult mai “aerată” şi “dotată” decât tine, cum târşâie după ea un sul de hârtie mov, agăţat de tocul unui pantof  copie rockstud achiziţionat de pe Coposu. Se poartă culorile tari, îţi spui tu, şi nu îi atragi atenţia, lăsând-o să străbată şirurile de lighioane, cu sulul după ea, crezând că e zâna pădurii. Hihi! Aşa sunt spiriduşii, mai răuţi!
Dar nu mai poţi. Pleci, furioasă şi dezamagită pentru că se anunţa o seară drăguţă care s-a
sfârşit lamentabil. A doua zi, speri că a fost doar un vis, dar îţi verifici punguţa şi este considerabil mai uşoară. Iţi vezi şi căutătura speriată în oglindă, deci sigur a fost un coşmar.
Acum, lăsând gluma, pamfletul, satira şi ironia la o parte, Rivo, eu, acum, comiţând o aroganţă sălbatică, voi continua să te frecventez dar exclusiv în oraş şi nu cu sătenii, acolo unde eşti tu frumos şi magic, cu levănţică, beculeţe aprinse, cu angajaţi profesionişti şi cu seri drăguţe. Celălalt tărâm al tău mi se pare trist, lipsit de eleganţă, cu şerveţele care zboară prin aer ca nişte păsări cu aripi frânte, cu hârtie igienică lipită de tocurile domnişoarelor, cu piscină murdară, beculeţe stinse, clienţi prost crescuţi si bădărani, cliente ieftine şi uşurele, dar multă preţiozitate lipsită de strălucire şi prost gust cât încape.
M.

miercuri, 19 iulie 2017

Copii părinţi…



Probabil că acesta nu este un subiect tocmai “smerit”, dar eu l-aş încadra, mai degrabă, la capitolul “delicat”. Vreau să vă oripilaţi, vreau să tresăriţi, pentru că mie mi se pare un subiect nespus de trist şi îngrijorător. Intr-o zi ascultam radio în maşină. Se vorbea despre numărul îngrijorător de mare al adolescentelor românce care rămân însărcinate. In România numărul de sarcini la adolescente este de trei ori mai mare decât al celorlalte state ale UE. Mi s-a părut terifiant. Adică în ţara mea sunt atât de mulţi copii care nasc copii. Si m-am întrebat de ce. De ce se întâmplă aceste lucruri într-o ţară europeană, într-o ţară cică “civilizată”? Da. Stiu. Cel mai mare număr se înregistrează printre familiile cu un nivel economic scăzut, familii nevoiaşe, familii cu probleme, familii în care nivelul de educaţie generală este insuficient. Dar nu se reduce la atât. Am început să citesc pentru că mă interesa subiectul şi am descoperit orori. De cele mai multe ori, când sunt întrebate care este cauza sau cum au ajuns aici, adolescentele răspund că nu au ştiut ce fac sau că nu le-a spus nimeni. Incredibil! Adică numărul uriaş de copii care devin părinţi la o vârstă atât de mică se datorează lipsei de informare, lipsei de comunicare. 


 Sursa: Salvati Copiii
Imi dau seama că a vorbi despre sex nu e tocmai cea mai placută conversaţie pe care ai putea-o avea cu copilul, dar este necesar. Adolescenţii învaţă, de multe ori singuri, de pe Internet pentru că foarte mulţi părinţi consideră această temă delicată ca fiind un subiect “ruşinos”. Ei! Oare se gândesc ca dacă nu vorbesc cu ei, copiii lor nu vor ajunge acolo sau că vor amâna acest pas până mult mai târziu? Greşit! Sau ei cred că adolescenţii trebuie educaţi “spre înfrânarea trupească şi amânarea relaţiei intime până la vremea căsătoriei"? Doamne! Pe ce planetă trăim? Desigur, dacă este să dau curs definiţiei “familiei tradiţionale” de la noi, atunci pot să mă aştept la o comunicare de-a dreptul nepământeană între părinte şi copil. Pe de altă parte, nu doar părinţii sunt cei care ar trebui să poarte un dialog decent cu adolescenţii. Toate aceste problem se datorează şi lipsei educaţiei sexuale în şcoli, lipsei unui personal specializat care să înţeleagă nevoile unui adolescent, care să fie capabil să explice toate fenomenele care se produc în corpul lor, de natură anatomică, fiziologică, consecinţele unui asemenea act. Un act care azi se produce mult mai repede decât acum 20 de ani, un eveniment extrem de important care ar trebui neapărat însoţit de vizite la un medic. Pe de altă parte, nu înţeleg de ce este un asemenea subiect tabu să vorbeşti despre mijloacele contraceptive care nu doar previn sarcini nedorite, ci şi boli cu transmitere sexuală. Am prieteni medici dezgustaţi şi oripilaţi de lipsa igienei la dolescente. De ce se întâmplă asemenea lucruri? De ce cunt maternităţile pline de copii abandonaţi? Probabil voi fi condamnată că acuz fără să fiu în ipostaza unui părinte. Probabil nu înţeleg că se produce acea prăpastie, un gol în comunicare dintre părinţi şi adolescenţi. Dar eu cred că înţeleg. Si eu am fost adolescentă, şi eu am avut momente când mi se părea că părinţii sunt nişte “încuiaţi”, la ani lumină de cum gândeam eu, că nu pricepeau de ce eu doream 4 cercei în ureche şi unul în nas şi că eram un pic cam prea “artsy”. Si uite-mă, azi. Cred că sunt mai mult decât OK! De aceea cred cu tărie că a şti să comunici cu propriii copii, să îi înţelegi sau măcar să încerci să îi înţelegi, să îi respecţi aşa cum sunt ei, mai teribilişti, mai nebuni decât ai fost tu, să nu îi judeci este secretul unei relaţii armonioase care scuteşte ambele părţi de anumite, hai să fiu delicată deşi nu ar trebui, “neplăceri”.
M.

marți, 11 iulie 2017

Un flirt “despacito”…





Mulţi sunt speriaţi de ideea de a face lucruri singuri. Si mă refer doar la cei care sunt căsătoriţi sau într-o relaţie. Câteodată chiar trebuie să faci lucruri singur. Chicas, chiquitas, sunt lucruri pe care trebuie să le faceţi singure! Aşa cum şi ei trebuie să facă lucruri singuri. Bine, ei, los hombres, sunt câteodată mai slabi de înger şi trebuie ţinuţi încă de mânuţă, dar voi sunteţi niste descurcăreţe! Lăsaţi-i, dragă, acasă când mergeţi în locuri populate de gureşe. Nu e sănătos nici pentru voi, nici pentru ei. Uite, azi. Eram la mani pedi iar în cealaltă încăpere şi-a făcut apariţia un cuplu. Ok. Ea venise să se vopsească pe păr. El venise, cică, să stea cu ea. Sau cum ar zice Justin Bieber într-un intro “So thankful for that, it's such a blessin', yeah/Turn every situation into heaven, yeah” – Despacito, all the way, baby! Hmmm…Raiul pe pământ! Ce poate fi mai drăguţ decât să îţi vezi iubita cu vopsea pe păr vreo 20 de minute? Adică, momentele acelea de frumuseţe supremă, cu folie pe cap când tu confunzi folia respectivă cu coroana de la Miss Univers. Bineînţeles că s-a plictisit şi a ieşit la mai multe ţigări cu coafeza pentru că déjà locul devenise “zona de peligro”. Iar partenera a stat cu vopseaua pe păr butonând telefonul şi aruncând priviri îngrijorate înspre uşă probabil blestemând momentul când s-a decis să îl ia pe Il Macho cu ea. Fato, trebuia să vii singură! Trebuia să îl laşi acasă să se joace, să se scarpine, să doarmă, să sforăie, să facă ceva de unul singur. Pentru ce l-ai luat cu tine?  



Inţelegeam dacă avea şi el vreo programare la manichiură, pedichiură sau păr. Dar nu avea. A stat şi a comentat, tare să îl audă toată lumea. Adică eu, manichiurista, coafeza…pardon “hair-stailista” şi consoarta. Ah…între timp îmi arunca ocheade în oglindă. In timp ce soaţa se chinuia să se facă şi mai frumoasă pentru El Conquistador Sancho Panza . Aşa arăta. Jur! Iar eu, ce să spun…ca o domniţă gureşă…privirea mea pur şi simplu înota butterfly în privirea lui de mârţoagă cuceritoare moartă de căldură. Dar m-am înecat lamentabil, trântindu-i o privire crucişă pentru că, ştiţi, nu era genul meu. Poate într-o altă viaţă, când voi face o pasiune nebună (sigur îmi vor fila toate lămpile) pentru maimuţele cu zgardă şi burtă, inel pe degetul mic şi brăţară pe care va scrie “Mira forever”. Mira-m-aş! Dar nu s-a dat bătut! A continuat să trăncănească fără să realizeze că nu era un metal pe care să îl atrag cu magnetul meu. Spre ghinionul meu, la plecare, nu am reuşit să deschid uşa
(pentru că unghiuţele…) şi s-a ridicat el, despacito, uşurel, să facă pe Il señor. Fir-ar! Si uite cum se acelera “el pulso (oh yeah)”. Probabil dorea să îmi spună că “this is how we do it down in Puerto Rico” aka pe aici, prin zonă şi să mă audă ţipând "¡Ay, Bendito!" Eu nu am putut să zic decât Caer muerto, Estúpido! Na… a fost şi aceasta o zi muy muy caliente!
M.


P.S. Ar fi trebuit să mă chinui singură cu uşa aia, totuşi…