Blogger Widgets

sâmbătă, 20 august 2016

Ipocriţi în pantaloni…



Tocmai am văzut o poză pe Facebook cu o tipesă cu buze buze buze. Citind comentariile de la postarea respectivă, am simţit o greaţă “deosebită” văzând că cei care se dovedesc cei mai critici şi mai acuzatori sunt bărbaţii. 


Pardon? Ia mai scutiţi-mă cu pretenţiile voastre de castitate şi cucernicie! Când comentaţi vreţi să fiţi nişte “băieţi bine crescuţi de mămica” care apreciază frumosul, bunătatea, frumuseţea interioară şi alte baliverne născocite de nişte feministe aprige şi misogini patentaţi. Dar când apare vreo plasticată, vi se văd doar ochii care cresc în orbite ca la nişte lei care şi-au prins prada în ochean, salivaţi amarnic şi va daţi de ceasul morţii ca fata cea “pieptoasă, buzată şi gherată” să vă arunce o ocheadă. Vouă sau arsenalului (mă refer la device-uri) de care dispuneţi. Dar o judecaţi. Lăsaţi-ne pe noi să o judecăm. Lăsaţi-ne pe noi să ne roadă pizma. Voi ar trebui să tăceţi. Pentru eternitate. Pentru că fetele şi femeile acestea fac ce fac doar din disperarea de a avea o hoardă de admiratori tâmpi, din dorinţa de a plăcea la cât mai mulţi tigrişori de la circul ororilor. Pozele lor abundă de like-uri de la voi, mai însuraţi, mai liberi sau “în relaţii deschise” (poftim traducere), deşi voi vreţi să fiţi cu tot dinadinsul nişte tipi cool, minunaţi, iubitori de frumos. Să nu crâcniţi acum că nu vă plac. Vă plac buzişoarele ca nişte “supape”, sânii ca niste pepeni roşii de 10 kile. Vă plac pozele de profil botoase, pozele făcute cu selfie-stick, purtând ochelari Ray-Ban mai mari decât feţişoara lor,  iar când domnişoara mai postează vreo poză de la mare, piscină, sală sau dintr-o cabină de probă, începeţi să aveţi şi voi imaginaţie. Pentru că, în rest, sunteţi ca nişte duhuri prinse într-o capcană a micimii de toate felurile. Fătuţele şi cucoanele astea sunt doar nişte Kardashiane din lumea a treia, iar voi, purtători de nădragi, să nu îndrăzniţi să vă visaţi Kanye. Nu îi ajungeţi nici până la piciorul broaştei, cu toată prostia, nebunia şi micimea care îl definesc. Aşa că nu mai fiţi ipocriţi şi nu le mai tocaţi pe bietele aspirante care se chinuie şi se jertfesc pe altarul Afroditei pentru voi care tânjiţi în secret să deveniţi Ares, Dyonisos, Hermes sau Poseidon. Din păcate, sunteţi blestemaţi să rămâneţi nişte Hefaistos în miniatură.

Iar tu, fată dragă, ma înspăimânţi ca la 20 de ani apelezi la tot felul de intervenţii, care mai de care mai brutale, doar pentru a fi mai mare, mai plină, mai comună, mai la fel ca toate. Iartă-mă, eu îmi permit să comentez sub apanajul vanităţii şi cum ar spune unii, al invidiei. Ha! Nu sunt împotriva operaţiilor estetice pentru a corecta anumite defecte, a ascunde DISCRET urme ale vârstei. Nu sunt împotriva unei îngrijiri personale atente. Sunt adepta masajelor şi a tratamentelor faciale. Cred cu tărie că sportul te ajută să lupţi cu anii. Continui să cred că lupta cu propriul corp este cea mai grea şi trebuie dusă doar de tine, dragă fată, şi nu de nişte fierari în Ferrari.

M.

marți, 16 august 2016

Noi, sportul şi pretenţiile…



Mi-a fost atât de milă de Cătălina Ponor. Cum stătea acolo, singură şi amărâtă după ce a terminat exerciţiul de la bârnă. Aş fi vrut să o pot strânge în braţe tare tare şi să îi spun că eu sunt mândră de ea. Eu şi noi toţi. Toţi care am crescut cu transmisiunile de la gimnastică şi care eram obişnuiţi să le vedem pe gimnaste DOAR pe podium. Am fost atât de tristă citind declaraţiile ei după victoria echipei de spadă. Era victoria unei echipe. Dar noi nu mai avem echipă de gimnastică. Nu mai sunt fetiţele acelea minunate, echipa aceea pentru care mă trezeam şi noaptea, doar să le văd. Acum văd doar echipa Statelor Unite, antrenată de români. Mda…


 Dar e de mirare? Intr-o lume în care contează doar ego-urile celor din comitete şi ministere, vanităţile celor care nu ar trebui să fie acolo, discuţiile interminabile dintre nişte luminaţi care se învârt pe scaunele lor comode de la televizor, vorbele înţelepte ale unora şi altora că aşa ar fi trebuit, că aşa ar fi fost, că aşa şi pe dincolo. Toată lumea se pricepe, toată lumea ştie, dar ştie lumea ce înseamnă să te sacrifici cu adevărat? Stie ce înseamnă să practici un sport în niste condiţii ca vai de ele? Vreau să văd şi eu omul acela, cu bani (să nu îndrăzniţi să îmi spuneţi că românii nu au bani, în condiţiile în care fiecare a treia nevastă, iubită sau amantă e buzată, are gheare de ghepard şi sâni de 10 ori mai mari decât a înzestrat-o mama natură, în condiţiile în care predomină maşinile de lux, super brandurile, orice mucos are ultimul tip de telefon şi toate sălile de nunţi sunt de mărimea unui castel) care investeşte în sport. Nu doar în fotbal. In sport. Vreau să văd designeri români care se oferă să creeze echipamentele sportivilor şi antrenorilor să nu ne facem de râs. Vreau să văd oameni simpli care donează pentru sport sau artă şi nu se plâng că nu au bani în condiţiile în care parcările de la Lidl, Carrefour sau Penny gem de maşini în fiecare zi. Vreau să văd oameni care înţeleg ce înseamnă să nu ai copilărie, ci doar antrenamente chinuitoare. Vreau să văd oameni la conducerea comitetelor menţionate mai sus luptând pentru sportivii noştri, luând atitudine când suntem nedreptăţiţi şi nu doar acceptând situaţia şi plecând capul umili. Vreau să văd sportivi mândri de ţara lor. Vreau să văd super oameni care investesc în sport. Poate că nu avem super oameni. Poate că avem doar super…
M.

duminică, 14 august 2016

R I V O...



Ei bine, uite, voi folosi termeni laudativi ceea ce nu se întâmplă foarte des. Dar de data aceasta, o voi face pentru că aşa vreau eu si pentru că R I V O chiar merită. Sunt sigură că vor fi persoane care vor şopti că îl cunosc pe proprietar (nu îl cunosc), iar eu, oricum, refuz să scriu dacă cineva îmi cere acest lucru. Alţii vor spune că e un loc de fiţe. Poate. Eu nu am văzut, iar dacă or fi fost şi ele pe acolo, mă simţeam prea bine ca să le observ. Alţii vor spune că e scump. Dar în acest oraş mic mic, mă întreb de multe ori ce înseamnă scump…
                                Sursa: http://www.rivorestaurant.ro/


Îmi place RIVO pentru că e altfel. E altfel pentru că sunt atenţi la detalii. Pentru că nu am aşteptat niciodată un secol să mă bage cineva în seamă, pentru că sunt drăguţi când faci o rezervare, îşi cer scuze şi nu te expediază pe un ton acru că e plin. Îmi place pentru că e alb, mov şi verde, pentru levănţica cea drăguţă, pentru iederă, pentru ponton, pentru limonada limonadă. Pur şi simplu îmi place. Îmi place că poţi să vorbeşti cu cei de la masă fără să urli. Îmi place că lumea nu te fixează cu privirea. Îmi place meniul. Îmi place muzica. Îmi place atmosfera. Îmi place că au reuşit să angajeze oameni care au găsit calea de mijloc între serviabil şi acru. Nu rânjesc tâmp mereu şi nici nu sunt încununări ale acrelii şi plictiselii. Am citit review-urile de pe pagina lor de Facebook. Nu sunt toate extraordinare, dar mi-a plăcut că tuturor persoanelor li s-a răspuns, indiferent dacă au fost mulţumite sau nemulţumite. Ceea ce este o raritate. Să accepţi că nu eşti perfect şi că se poate mai bine. Să realizezi, în sfârşit, că cel mai important este clientul, iar tu, în calitate de prestator de servicii, să încerci să îl mulţumeşti. Iar eu, pentru că sunt client, vreau să fiu fericită, să mă simt bine şi să mă întorc în acel loc. Nu ştiu cine răspunde, dar face o treabă bună.

Nu vreau să compar R I V O cu nici un alt loc. Este doar un punct de vedere personal, iar eu cred, în continuare, că fiecare are dreptul la propria opinie. Aş vrea doar să încercaţi măcar o dată. Cheers!

M.

miercuri, 10 august 2016

Lucrurile simple...



De multe ori uit că lucrurile sunt simple sau că lucrurile pot fi simple. Uite, ieri…un domn în vârstă, foarte drăguţ, m-a rugat foarte politicos să îl ajut să plătească parcarea pentru că parcometrul era blocat. L-am rugat să îmi dea telefonul să trimit un mesaj la 7401, dar, spre ruşinea mea, nu m-am descurcat.  Era un telefon mic, mai vechi, iar eu, obişnuită să frec ecranul cu frenezie, nu m-am descurcat cu butoanele. Imi plimbam degetul ca o apucată pe ecran şi nu reuşeam să trimit mesajul. L-am rugat pe domnul cel drăguţ să trimită dumnealui mesajul, dar mi-a spus candid că nu prea trimite mesaje. Si atunci am scos telefonul meu cu frecuş şi am trimis mesajul. Domnul în vârstă mi-a mulţumit atât de frumos, încât m-am simţit prost că eu…Domnul acela, atât de simplu, mi-a vorbit atât de frumos şi atât de simplu. Si uite-mă, super sofisticată şi pretenţioasă, în situaţia în care nu ştiu să folosesc un telefon mic. Si nu pot să ajut pentru că eu trăiesc în lumea fabuloasă a tehnologiei şi a lucrurilor sofisticate care care fac treaba în locul meu, repede repede şi fără să necesite prea multă gândire sau efort din partea mea. Si de multe ori, o fac prost. Aş putea spune că acestea sunt lucrurile simple, dar m-aş înşela. Lucrurile simple nu ar trebui să lucreze în locul meu.

Dar mă bucur ca există încă oameni, aşa simpli şi normali, pentru care nu contează mărimea sau şmechereala telefonului, claxonul de la maşină sau ultimul trend la buze. Aşa ca, nenea Munteanu, vecinul meu. Nenea Munteanu e un drăguţ, pe la 80 de ani, elegant şi politicos. E un gentleman care mă salută mereu cu “Sărut mâna, Mirabela!” şi îmi pupă mâna câteodată, deşi eu nu merit. Pentru că odată am izbucnit în râs când i s-a mişcat proteza dentară. Si dumnealui s-a simţit prost. Mda… Il vedeam cum îi aducea flori doamnei Munteanu, cum o ţinea de mână pentru că era bolnăvioară, cum avea grijă de dumneaei. Dovadă că dragostea stă în lucrurile simple. Acum e singur, dar îl văd cum merge la piaţă, mereu îngrijit şi atent la detalii, cum îmi zâmbeşte de fiecare dată când mă vede şi mă întreabă ce mai fac sau dacă mă deranjează sunetul televizorului. Toate acestea sunt nişte gesturi atât de simple, dar atât de mari. Pe când eu, nu mai ştiu să mă plimb, mă grăbesc mereu, uit lucruri cu adevărat importante pentru că, cică, sunt un om extrem de ocupat, prefer să vorbesc la nenorocitul de telefon decât să văd oamenii, trimit mesaje ca o hăbăucă, comand totul online şi, da, de multe ori îl salut pe nenea Munteanu în fugă şi nu îi zâmbesc întotdeauna. Pentru că eu sunt un om ocupat. Ocupat să îşi complice viaţa aiurea cu lucruri care nu contează, în cele din urmă şi care refuză cu obstinaţie să accepte că “totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles”. (Nichita Stănescu)
M.

vineri, 5 august 2016

Dopuri de urechi...



Tot ce îmi doresc acum este să dorm. Ca Audrey Hepburn în “Breakfast at Tiffany’s”. Neîntoarsă, să nu simt nici mâţa care se plimbă pe spate, iar dimineaţa să arăt ca o păpădie proaspătă. Ihîmmm…Mira, tu visează în continuare, cu ochii deschişi! Pentru că oricum nu poţi să îi închizi. 



Beneficiile somnului: îmbunătăţeşte memoria, elimină substanţele chimice nedorite din creier, reduce riscurile de a dezvolta o depresie, creşte performanţa atletică, îmbunătăţeşte imunitatea. Dar eu nu am parte de niciuna dintre aceste minuni pentru că mă legăn în zona în care se construieşte o parcare, se schimbă linii de tramvai, iar peste drum se află fantasticul, minunatul, deliciosul, odiosul McNeil Gyros NonStop.  Si aşa am ajuns să achiziţionez una pereche dopuri de urechi. Din cauza unor maşinuţe super şmechere, dotate cu nişte discuri rotative care se “jucau” în timpul nopţii pe acoperişul parcării. Sigur există un termen tehnic pentru activitatea lor. Sigur există o explicaţie logică pentru ceea ce făceau. Dar pe mine mă lasă rece toate astea pentru că gradul meu de iritabilitate, cearcănele şi dintii încleştaţi au atins nişte cote alarmante din cauza zgomotului/rârâitului continuu pe care îl scot. Rrrrrrrrrrrrrrr. Iar acum sapă un tunel, folosind nişte echipamente care scot sunete asemănătoare unui fierăstrău cu dinţi ruginiţi. Ruginită voi fi şi eu la sfârşitul lucrărilor când va trebui să folosesc serviciile instituţiei de peste drum, când cineva îmbrăcat în alb, verde sau mov se va mira că singurele sunete pe care le pot articula seamănă prea mult cu trosc şi zbang. Sau voi putea doar rârâi, creierul meu fiind infectat de toate chimicalele nedorite şi nemaiavând pic de vlagă, nu voi putea face alte gesturi decât să mă dau cu capul de masă. Noroc cu dopurile. In prima noapte a fost ciudat pentru că îmi auzeam respiraţia. Deşi era respiraţia mea, auzeam ceva şi nu era ok. In a doua noapte m-am obişnuit, iar dimineaţa, faţa mea radia de fericire. Dar într-o dimineaţă nu am auzit alarma (era “Moon River” din filmul menţionat mai sus…acum e Simfonia a 5-a a lui Beethoven) şi uite aşa mi-am onorat din nou statutul de întârziată. La dentist. Cu toate că nu a fost un moment prea bun să merg la dentist ca să adaug alte zgomote magice creierului meu istovit. Am folosit cuvântul “istovit”. Viitorul nu se arată roz. Nici măcar un pic. Iar colac peste pupăză, dentista mă întreabă dacă sunt obosită. Nu. Nu sunt obosită. Sunt într-o formă de zile mari. Aş putea merge direct la Rio la cea mai grea probă. Si aş lua aurul!
Dar ieri noapte, dopurile au eşuat. Am fost trezită brusc, aşa ca în filmele cu tembeli, de nişte sunete de nuntă a la ţzigani, lălăituri şi schelălăituri. Ale unor mâncători de gyros non stop. Au parcat ditamai maşinoaia cu numere de Franţa în faţa localului, şi-au trântit mâncăroaca pe capota maşinii şi unul dintre ei a produs un acordeon cu care mi-a încântat urechile timp de  o oră. O ORĂ! Pentru că gyrosul, ceapa şi cartofii prăjiţi nu alunecau fără acompaniament de acordeon în maţele înfometate ale posesorilor de tărăboanţă de Franţa. Daca dopurile mele s-ar fi putut transforma în niste gloanţe oarbe… De parcă eram într-un film de-al lui Kusturica la o  nuntă pe un pod, cu niste nuntaşi burtoşi dornici să mă kilărească. Pe mine şi somnul meu. Si dă-i şi mestecă, şi molfăie, şi cântă. De dor şi jale de ţara cea primitoare. Ca la mama acasă!
Si uite aşa, a mai trecut o noapte de vis, cu cinci perne pe cap, folosind expresii de care mama nu ar fi mândră (nici eu, de altfel), aşteptând “înfrigurată” dimineaţa să mă speriu de faţa din oglindă. Adică de mine. Pentru că nu mă recunosc. Aşa că, nu e de mirare că sunt pe altă planetă, mă uit în gol, zâmbesc tâmp şi nu gândesc limpede. 
Vă salut silenţios.
M.