Blogger Widgets

luni, 31 august 2015

Nu înţeleg…



Imi aduc aminte din sporovăielile bunicii cu vecinele ce onoare era să aibă una dintre ele vreun fiu sau fiică “doctor”. Atunci credeam că persoana respectivă era cineva foarte important, că ştia multe multe şi că avea putere de viaţă şi moarte asupra oamenilor. Ce tare mă înşelam în naivitatea mea de copil!
Acum am ajuns să îi dispreţuiesc cu toată fiinţa mea. Nu pe toţi. Sunt convinsă că sunt mulţi care încă cred în menirea lor, pentru care Jurământul lui Hipocrate nu a fost doar o poezie de trei lulele trei surcele rostită în faţa unor părinţi înlăcrimaţi că progenitura a terminat medicina.
Nu înţeleg de ce lumea se ploconeşte în faţa lor ca în faţa unor sfinţi. Că doar nu e niciunul sfânt. Ei trebuie să fie uimitor de buni în ceea ce fac deoarece obiectul muncii lor este viaţa noastră. VIATA. Pentru asta s-au pregătit. Ei au ales această cale. Că au ales-o din diverse considerente este un alt discurs. Ar trebui să mă uit la ei cu evlavie în speranţa că îmi vor da o veste bună?
Nu am înţeles niciodată de ce doctorul meu de familie îşi trântea un orar pe care nu îl respecta. De la 7 dimineaţa. Eram acolo la 7, dar doctorul întârzia boiereşte şi ajungea pe la 9. Si mai stăteam vreo jumătate de oră. Probabil era greu să îşi tragă halatul pe el. Si nu accepta programări. Iar dacă eu mârâiam în nerăbdarea mea nevolnică, sigur se găsea vreun pensionar cu sacoşa plină de daruri pentru “domnu’ doctor” (pe care îşi dăduse toată pensia) să mă pună la perete. “Donşoară, domnu doctor e ocupat!” Cu ce?  Să îşi bea cafeaua primită în dar? Doar el fusese cel care îşi hotărâse programul de la 7 nu eu. Si eu nu sunt ocupată?  Ei, asta-i bună!
Nu înţeleg de ce ginecologii se cred aceşti guru pe pământ. Mai ales ele, doctoriţele – nişte gaiţe preţioase, rele, superioare şi poruncitoare. Nu e de ajuns că te simţi ca o văcuţă, într-o sală de aşteptare plină (deşi ai programare, nu se respectă niciodată termenul şi te întâlneşti cu toate vecinele, cunoştinţele, mămici, tătici, adolescente disperate, viitori tătici (cu voie sau fără voie), bunica, inamica şi ajungi să vorbeşti despre “cele lumeşti”). Si este un du-te vino frenetic, pe bandă. In chiloţei. Că de, la noi pudoarea nu contează. Suntem obişnuiţi să defilăm cu toate pe afară. Danga langa.Si mai auzi şi observaţiile/sfaturile pe care le dau că nu au bani să achiziţioneze o uşă. Sunt bani doar pentru o perdea. Aşa suntem noi obişnuiţi…fără perdea.
Nu înţeleg de ce trebuie să mă simt mică mică ca o furnică speriată că va fi strivită de greutatea tălpii marelui om când intru în cabinet. De ce nu este marele doctor în stare să fie politicos, gentleman, dacă este cazul? In momentul în care aude unde lucrez se schimbă macazul. OOOOO….am devenit egala lor, probabil. Dar pe mine mă doare în cot. Eu nu vreau să devin egalul lor. Eu vreau să fiu tratată ca un pacient, să fiu informată pe un ton normal despre ce se întâmplă, să am o conversaţie decentă şi civilizată. Atât! Si nu să schimb impresii de bonton despre lumea academică că nu e locul potrivit!
Nu înţeleg de ce asistenta este, de obicei, această păzitoare a porţilor iadului, un Hades în variantă permanentată, cu lănţic la gleznă, cu gheare false, cu voce stridentă şi privire de şarpe. Ah, şi poze de profil bestiale. Că de, e o bestie. Mai ales dacă lucrează la Spitalul de copii sau Maternitate.
Nu înţeleg de ce ar trebui să plâng de milă unor doctori şi farmacişti care au ajuns după gratii după ce şi-au construit averi (şi ce averi) pe moartea unor oameni, copii nevinovaţi. Ba, stai! Au fost vinovaţi că s-au îmbolnăvit! De cancer! Bieţii de ei! Doctorii! Vai de soarta lor, săracii!
Nu înţeleg de ce în România trebuie să plătesc nişte sume colosale pentru un consult, iar dincolo se practică preţuri decente. Probabil în preţ intră ignoranţa, plicitiseala şi dispreţul.
Nu înţeleg de ce ar trebui să cad pe spate de uimire că nu ştiu care este student la medicină. Mda…cunoscând situaţia din învăţământul românesc, îmi voi permite să stau “dreaptă ca un ulm.” (Chiar e citat…M., mulţumesc!)
Nu am înţeles niciodată de ce în sălile de aşteptare, chiar şi la cabinetele private, este mizerie în colţuri. Imi repugnă acea nuanţă gri, murdară lăsată acolo de vreo femeie de serviciu incompetentă, frustrată că ea nu şi-a primit pacheţelul. Si mai frustrant este că angajatorul nu observă acest lucru.
Nu înţeleg. Poate mă lămureşte cineva. Până atunci mă lipsesc de serviciile ameţite oferite de acest sistem abrutizat, învechit şi otrăvitor.
M.

P.S. Mai e ceva…De ce halatele au atât de multe buzunare?

luni, 24 august 2015

Pentru ipocriţi…



Am văzut recent o postare a unui băiat care a slăbit. A postat două poze: una în care se văd nişte kilograme în plus iar cea de- a doua cu rezultatele dietei. Before and after…
Mi-a plăcut mai ales pentru că sunt rare cazurile în care băieţii postează asemenea poze şi mai ales cazurile în care îşi recunosc aşa numitele “defecte”. Depinde ce înţelege fiecare prin “defecte”. In general, văd doar poze cu băieţi bine făcuţi, gata parcă să ia cu asalt titlul de Mister Olimpia, cu spatele cât o casă, cu nişte mânuţe scurte şi umflate, cu tot arsenalul de forţos şi super man. Fără să realizeze că există un singur SUPERMAN! In latex. Albastru şi roşu! Dar ei nu cred că au curajul să îl poarte. Latexul. Pentru că pur şi simplu nu au curaj!
Dar să revin la postarea respectivă. Am fost uimită să văd răutatea ce urla din comentariile unora. Mie mi s-a părut că băiatul a dat dovadă de curaj. Curajul să recunoască că şi ei, băieţii, se confruntă cu asemenea probleme, că e greu să slăbeşti şi să posteze pozele respective. Dar iniţiativa lui nu a fost apreciată de toată lumea. Cică acum tricourile strâmte (care-i treaba cu tricourile astea strâmte, lipite pe un trup de bărbătoc nu ştiu) nu vor sta bine pe el şi, în plus, e semn de sărăcie să atârne aşa hainele pe tine. Apoi, un comment menţiona că a rămas cu sâni. Eu nu îmi permit să folosesc cuvântul pe care l-a folosit individul respectiv dar mi s-a părut revoltător de crud. Băiatul acela chiar s-a chinuit şi merită încurajat. De ce ar trebui să vin eu acum şi să comentez doar aşa să mă aflu în treabă? Pentru că eu cică arăt mai bine? După care standarde? Standardele acestei societăţi false, din plastic, în care un fost atlet şi-a pus sâni? Si a primit un  premiu? Mi-ar place să am o atitudine sfidătoare şi să mă iubesc mai mult decât orice pe lumea aceasta, dar nu cred că e foarte sănătos. Mental.
Care-i faza cu concursurile astea de frumuseţe, cu pozele astea “mişto”, fotoşopate, editate, de studio, pline de zâmbete şi falsitate? Ia mai lăsaţi-mă! Doar nu suntem în “Pădurea veselă”! Ar trebui acum să mă arunc de pe Hilton (că e destul de înalt) că nu am pleata bogată ca Ileana Cosânzeana, că am sânii mici, că nu sunt înaltă, că am sprâncene dese, că nasul mi se pare cam mare, că fundul e nu ştiu cum, că nu am picioare lungi până în gât, că am al doilea deget la picior mai lung decât primul, că nu am buzele Angelinei Jolie, că am părul creţ, că îmi place negrul, cel mai mult şi mai mult (Si nu, nu port doliu cum mă întreabă toţi!), că îmi plac tricourile largi, albe şi negre, că îmi plac blugii tăiaţi, că urăsc rochiile super mulate din latex, că nu îmi plac push-up-urile, că îmi plac sutienele simple din dantelă (mare dezavantaj, sîc), că îmi plac cămăşile bărbăteşti şi colierele mari, că îmi displac fustiţele până în fund şi tricourile super strâmte, că îmi plac tenişii, că urăsc sarmalele în cap, frezele elaborate de nevastă de fotbalist din anii ’70, cocurile acelea cu gogoaşă, mare, cât mai mare, genele false, unghiile false, buzele false, că printul leopard îmi creează senzaţia de frică, etc.
Dar poate nu am dreptate şi goana după celebritate este atât de acerbă încât discursul meu să pară desuet şi trist. Inţeleg până la un punct această dorinţă de a arăta bine, dar nu voi înţelege niciodată răutatea unora care şi-au făcut o meserie din a eticheta. “Ce grasă!” “ Ce slabă!” “Ce urâtă!” “Ce frumoasă!” “Ce neagră!” “Ce albă!” “Ce creaţă!” “Ce întinsă!” “Ce pitică! “Ce prăjină!” “Ce ce ce!” Acum ar trebui să mă supăr pe mama că s-a îndrăgostit de tata care are părul creţ? Sau că buni l-a iubit pe bunu şi nu pe unul de 2 metri? Sunt convinsă că pentru ei sunt cea mai cea şi cea mai cea!
Drăguţelor şi drăguţilor, ce rost are să vă chinuiţi? De ce nu vreţi să fiţi voi, aşa cum sunteţi de fapt? Si să nu fiţi răutăcioşi cu ceilalţi care sunt altfel, dar la fel de frumoşi ca voi. Si ştiţi voi, a fi comun este atât de neoriginal.
O îmbrăţişare perfect de imperfectă.
M.
Am scris intenţionat greşit anumite cuvinte.

joi, 20 august 2015

Sziget in my heart...



Si aşa va rămâne pentru totdeauna. Indiferent ce se va întâmpla în viitor. A fost o experienţă nemaipomenită, cu prieteni fantastici, cu noi prieteni, cu oameni frumoşi şi funky.
Am stat de la început până la sfârşit şi nu regret deloc. Mi-a placut tot, absolut tot. Drumul, Budapesta, tramvaiele, trenurile, praful, Dunărea, bărcile, oamenii, căldura, briza, fröcs-ul, scenele, corturile, penele, tatuajele, oamenii din nou, muzica, francezii, italienii, brazilienii (hmmm….Jocurile Olimpice ne aşteaptă), englezii, rochiile, pantalonii scurţi, cizmele, tenişii, oamenii din nou şi din nou.




Am fost impresionată de pasiunea şi generozitatea tuturor artiştilor. Au dat totul pe scenă şi au arătat respect faţă de public, indiferent de gradul lor de popularitate. Au fost mai multe scene, dar scena mare i-a cuprins pe cei mai importanţi. Acum, gradul lor de importanţă este discutabil, dar eu nu sunt atât de versată aşa că nu îmi permit să comentez. Luni a fost Robbie Williams. Adică “the f***ing MAN”. Chiar este. Cu părul blond, cu corpul acoperit de tatuaje, cu ţinuta groovy, accentul delicios şi apetitul pentru spectacol. Emană acel “sexual thing” prin toţi porii şi chiar te simţi  Ohlalalala!Bine, noi am avut parte de Robbie şi în varianta cartonată datorită unor tipi care ni l-au împrumutat un pic.

Marţi a urmat Asaf Avidan şi Florence and the Machine. Ce să spun? Asaf este un obrăznicuţ, cu fundicul lui la fel de obrăznicuţ, dar cu o voce fenomenală. Si ce frumuşel era el pe scenă, unduindu-se în toate părţile! Ihîmmmm….

La Florence am fost mută de-a dreptul. Fascinantă este cuvântul care îmi vine acum în minte cu toate că nu reuseşte să surprindă în întregime esenţa acestei femei, Florence Welch. Ar trebui să o vedeţi live. Fragilă, delicată, superbă, o voce perfectă şi o minune de fată, îmbrăcată în alb, cu picioarele goale, cu coama roşcată şi glitter! Aproape că am plâns. Serios. A alergat, a dansat, a sărit, a vorbit cu noi, a cântat magnific. A fost SUPERBA!


Si veni ziua de miercuri cu Gogol Bordello! Hei! Adică un ţigănuş slăbănog de poţi să îi numeri coastele, binenînţeles cu bustul gol (dar era atât de cald încât era un must), cu pletele în vânt, cu nişte pantofiori ascuţiţi, daaaar….ce tip! Oh, my, oh my! Am dansat, dansat, dansat! Pentru ei am două cuvinte “RESPECTUS MAXIMUS”! De fapt, i-am citat.
Alt-J sunt superbi din multe puncte de vedere, dar au stat doar o oră (ceilalţi au stat o oră jumătate) şi nu au scos două vorbe pe gură. Adică au cântat doar. Cam seci, dar talentaţi.
Joi, mi-au plăcut The Ting Tings (am eu o chestiuţă cu ei de mai demult), 
dar am fost absolut impresionată de Foals. Nu îi ştiam, am văzut postarea unui prieten pe Facebook de la Airfield Festival şi atunci am aflat de ei. Dar i-am văzut şi i-am ascultat acum. Aiaiaiaiaiai!!!! Super instrumente, super voce, super tot. Merită!
După ei Ellie Goulding. Nu sunt mare fan, dar fata chiar cântă bine live, chiar face spectacol şi are nişte picioare bestiale. Bineînţeles, a încheiat apoteotic cu “şlagărul” din “Fifty Shades of Grey”. A fost un prilej să aud nişte francezi extaziaţi strigând cât puteau “Eliiiiii”. Stiţi voi, cu accent francez.
După ea am fost la Interpol la scena A38. Este imposibil să nu îţi placă (adică, vocea lui Paul…Doamne!), dar au avut o problemă cu sonorizarea (în mod voit sau nu) aşa că a fost un pic dezamăgitor. Dar i-am văzut pe scenă şi asta a salvat situaţia. Ei, pe scenă, cu acel aer mai mult britanic decât american, eleganţi, sofisticaţi, über cool.


Vineri ştiam că va fi rupere de nori la Avicii şi aşa a şi fost. Numai că eu nu am fost interesată deloc de ei. Nu îmi plac deloc aşa că m-am limitat la Marina and the Diamonds. Vroiam să o văd pentru că soneria mea la telefon este “Froot”. Marina este o tipesă bestială, foarte sexy, foarte conştientă de atuurile ei şi chiar cântă bine live.
Jamie Woon s-a legănat cam prea mult şi a fost prea romantic pentru gusturile mele, în schimb Gramatik a fost la înălţime. Super act! 
Sâmbătă a venit cu Major Lazer şi Kings of Leon. Major Lazer au făcut spectacol, în schimb Kings of Leon mi-au dat senzaţia de leneveală şi plictiseală. Este una dintre formaţiile mele preferate, dar nu m-au impresionat. Caleb sună bine, are o voce sexoasă dar a fost ceva, asa, de lehamite. Poate faptul că americanii se cred stăpânii lumii peste tot şi noi, ăştia, europenii, nu avem nevoie de multe. Ei uite, avem. 
In A38 a fost Paloma Faith. Mortală tipesa în rochia roşie impecabilă, cu stiletto roşii pe care i-a purtat până spre final (eu sigur îi dădeam jos la cântarea 2). Nu am fost înăuntru pentru că era prea cald, am stat afară dar vocea ei este atât de puternică încât am auzit fără nicio problemă. Dupa ea a urmat Nero – interesanţi, super DJ, super tipă.
In ultima zi, duminică, i-am văzut pe cei de la Rudimental. Personal, nu sunt un mare fan, dar trebuie să admit că sunt talentaţi şi foarte diverşi. Jos pălăria! Limp Bizkit, în schimb a fost deliciul zilei de duminică. Nişte americani foarte macho, foarte bărbaţi care sună foarte bine. Mi-au plăcut mult. Martin Garrix a încheiat la scena mare. Tinerel (18 ani) dar priceput. Sigh!
Bineînţeles că au fost mulţi alţii, dar eu nu sunt atât de pricepută în ale muzicii, aşa că mă voi opri aici.
Cred cu tărie că oamenii fac acest festival. Da, este vorba de organizare, de scene mari, de décor, de aranjare, de design, de infrastructură, dar convingerea mea este că OAMENII REPREZINTA TOT. Aceşti oameni minunaţi, fantastici, tineri şi mai puţin tineri, cool, frumoşi, interesanţi, anormal de normali. Aceşti oameni care erau acolo să se distreze, să cânte şi să danseze, să se simtă bine, să îşi facă prieteni, să trăiască. Erau acolo doar pentru ei şi nu pentru a-şi etala  gadgeturile, tricourile, “coolness-ul”, şmecheria şi prostia. Si ştiţi ce am observat? Că nu sunt atât de conştienţi de propria persoană. Sunt naturali. Naturaleţea aceea care lipseşte multor pe acasă. Si când te agaţă o fac atât de normal. Fără tot felul de texte şi porcării dulcege de mioritici. Atât de diferiţi de majoritatea tinerilor pe care îi văd zilnic pe stradă. Acesta este punctul meu de vedere şi cu asta basta.
Acum sunt un pic tristă, mă uit la ploaia care cade şi aud claxoanele pe stradă. Dar îmi va trece pentru că am amintirile, amintirile unei săptămâni perfecte, cu căldură înabuşitoare, piele lipicioasă, păr neascultător, prieteni dragi. Si chiar dacă în ultima zi (cred că cineva a dansat acolo sus pentru că ţârâiala a pornit după ultimul act) a plouat ca la potop şi literalmente eram udă până la piele, am răcit şi acum tuşesc, am nasul cât un borcan şi curge ca un fluviu, amintirile au rămas intacte şi vii. Imi e dor, foarte dor ştiţi de ce? De libertatea pe care am trăit-o, de acel sentiment că poţi să fii tu, doar tu, fără constrângeri sociale, fără limite, fără priviri piezişe, fără ochi iscoditori.



M.

P.S. Am terminat patru perechi de încălţări şi nici muţunachi nu arătau prea bine la final. Dar cui îi pasă?


 
Sursa foto: arhiva personala